Povestea orașului meu Simeria. Capitolul 5. Înainte și după zgomotul avioanelor.

Capitolul 5. Înainte și după zgomotul avioanelor.

    Acest capitol nu este doar despre război. Este despre felul în care războiul a intrat în viața oamenilor din Simeria și a schimbat totul, pentru totdeauna.

 

    Nu vorbesc din cărți și nici din documente reci. Vorbesc din ceea ce am auzit, ani la rând, în serile în care stăteam lângă bunicii mei și ascultam. Pentru mine, istoria nu a început în arhive, ci în casa lor.

Am fost crescut de la vârsta de trei ani de bunicul meu, Mariș Aurel, și de bunica mea, Maria. Pentru mine, istoria nu a început din cărți, ci din vorbele lor.

  Bunicul meu a fost în armată, în aviație.

 

Nu ca pilot, ci ca om care pregătea avioanele, care le încărca cu bombe și le trimitea la drum.

 

Povestea rar, dar când o făcea, vorbea despre lucruri care nu se uită: avioane care plecau în formație și nu se mai întorceau, sau veneau înapoi puține, fumegând, abia ținându-se în aer.

 

 

Bunica mea vedea războiul altfel. De jos. Din oraș. Își amintea cum treceau avioanele pe deasupra, cum se auzea zgomotul lor înainte să le vezi, cum oamenii se ascundeau și cum, uneori, mitralierele măturau pământul fără să aleagă.

Eu am crescut între aceste două feluri de a vedea războiul: unul din cer și unul de pe pământ.

M-am născut în anul 1963. După război, bunica a rămas acasă, casnică, având grijă de gospodărie și de mama mea. Mai târziu, părinții mei au fost repartizați cu serviciul în alte zone ale țării, iar de la vârsta de trei ani am rămas în grija bunicilor.

Dar dincolo de toate acestea, am crescut lângă el, zi de zi. În fiecare seară, când venea de la serviciu, mai ales când lucra în ture și ajungea târziu, îl așteptam. Nu mă culcam până nu intra pe ușă. Pentru mine, venirea lui era momentul cel mai important al zilei.

Și de fiecare dată îl rugam să povestească. Despre când era copil, despre tinerețe, despre război, despre oameni și întâmplări din trecut. Nu refuza niciodată, dar nici nu vorbea mult dintr-o dată. Spunea puțin, simplu, iar eu ascultam și țineam minte.

Dar poveștile nu se opreau odată cu sfârșitul luptelor.

 

După război, bunicul meu a rămas tot între pericol și responsabilitate. A participat la dezamorsarea bombelor rămase neexplodate, acele urme tăcute ale războiului care continuau să amenințe viața oamenilor.

Apoi viața a mers mai departe. La Atelierele CFR din Simeria a lucrat ca maistru, trecând prin mai multe responsabilități. A fost încadrat o perioadă la serviciul de aprovizionare, iar mai târziu la CTC, unde munca cerea atenție, rigoare și răspundere pentru ceea ce ieșea din ateliere.

În acei ani de după război, orașul se ridica din nou, încet.

Muncitorilor li s-au împărțit loturi de teren pentru a-și construi case. A primit și bunicul meu un astfel de loc, iar acolo a ridicat, cu credit pe douăzeci de ani, casa în care locuiesc și eu astăzi. Nu a fost doar o casă, ci începutul unei continuități.

A existat și o perioadă în care a fost primar al orașului Simeria, într-un timp în care comunitatea avea nevoie de oameni serioși, harnici și respectați.

 

După acea etapă, s-a întors din nou la Atelierele CFR, revenind la locul muncii și al meseriei pe care o cunoștea atât de bine.

A ieșit la pensie de la Atelierele CFR Simeria, locul unde a lucrat o viață.

Bunicul meu era un om deschis, glumeț, îi plăcea să povestească. În jurul lui nu era liniște apăsătoare, ci viață.

Oamenii îl ascultau, iar el spunea lucrurile simplu, cu umor, așa cum le trăise.

A venit însă și momentul în care boala l-a dus la spital. Avea șaptezeci de ani. Era internat la Spitalul CFR din Simeria, într-un salon unde se aflau și alți cunoscuți. Seara, ca de obicei, nu tăcea nimeni. Se spuneau amintiri, se mai glumea, se mai uita omul de boală.

Într-una din acele seri, un doctor, deranjat de vorbele și glumele din salon, a ales liniștea în locul înțelegerii și i-a făcut bunicului meu o injecție, ca să doarmă.

      În ziua aceea am fost la el. A fost ultima dată când l-am văzut conștient, vorbind și glumind așa cum îl știam.

După acea injecție, a făcut un accident vascular. A fost adus acasă în stare gravă. Nu mai vorbea. Nu se mai ridica din pat.

Acel moment a adus în noi nu doar durere, ci și revoltă.

Revolta că un om care toată viața lui adusese voie bună, amintiri și căldură în jurul său a fost redus la tăcere de un gest făcut fără inimă și fără înțelegere. Și mai greu a fost când, după aceea, acel doctor a rostit ca o sentință că „mai are doar câteva zile”.

Dar zilele acelea nu s-au oprit acolo.

Au urmat doi ani.

Doi ani în care l-am îngrijit împreună cu bunica, zi de zi, cu răbdare, cu speranță și cu dragoste. Doi ani în care am sperat că va veni o zi în care va spune un cuvânt, va începe iar să povestească. Doi ani în care am încercat să-i întorc, atât cât am putut, grija cu care și el mă crescuse.

Nu a mai fost să fie.

Nu a mai povestit niciodată.

Și poate tocmai de aceea îmi dau și astăzi lacrimile când mă gândesc la el. Pentru că odată cu tăcerea lui s-a închis nu doar o viață, ci și o lume întreagă de amintiri, de întâmplări și de vorbe care nu au mai apucat să fie rostite.

A rămas în mine și durerea, și revolta. Gândul că, dacă acel doctor ar fi avut mai multă inimă, poate bunicul meu ar mai fi trăit mult și povestea ar fi continuat. Dar sub un halat alb s-a ascuns atunci un om fără înțelegere, iar urmarea acelui gest am purtat-o noi, în casă, zi după zi, timp de doi ani.

Sunt adevăruri pe care nu ai dreptul să le ascunzi.

Durerea mea este cu atât mai mare cu cât, după atâția ani, am trăit și eu un episod care mi-a trezit aceeași revoltă. Am întâlnit din nou un „halat alb” pentru care omul din față nu mai conta.

Un doctor care te privește de sus, care te face să te simți un nimeni, de parcă viața ta ar fi doar o formalitate între două uși de cabinet.

 

Am înțeles atunci că nu toți cei care poartă halatul alb poartă și responsabilitatea umană a acestei meserii. Sunt oameni care, în loc să aline, apasă și mai mult pe suferința celui bolnav. Se comportă rece, distant, fără explicații, fără răbdare, fără respect.

Iar când dispare omenia, medicina își pierde esența.

Nu vorbesc despre toți medicii. Sunt și oameni dedicați, care își fac meseria cu suflet. Dar există și aceia care uită că în fața lor nu este un caz, nu este un dosar, ci un om, cu teamă, cu durere și cu speranță.

Boala apasă destul. Ultimul lucru de care are nevoie un om este să fie umilit chiar de cel de la care așteaptă ajutor.

Respectul nu este un favor. Este o datorie.

Sunt lucruri pe care nu le poți ocoli atunci când scrii despre viață.

Bunicul meu, Mariș Aurel, a trăit vremuri grele. A trecut prin război, prin lipsuri, prin ani în care fiecare zi putea fi ultima. A văzut moartea aproape, a văzut oameni căzând lângă el, a văzut avioane plecând în misiuni din care puțini se mai întorceau. Și totuși, el a supraviețuit. Nu l-a răpus inamicul, nu l-a înfrânt războiul și nu l-au doborât încercările vieții.

A fost un om puternic, un om care și-a dus viața mai departe, care a muncit, a construit, a crescut familie și a lăsat în urmă ceva.

Dar, paradoxal și dureros, nu acolo unde pericolul era evident s-a sfârșit lupta lui.

A fost răpus acolo unde ar fi trebuit să fie în siguranță.

Într-un salon de spital. Sub grija celor care aveau datoria să îl îngrijească.

Nu pot să nu spun acest lucru. Nu pot să trec peste el ca și cum nu ar fi existat. Pentru că nu este doar povestea bunicului meu.

Este o realitate pe care mulți dintre noi am întâlnit-o sau am simțit-o: acel moment în care omul ajunge vulnerabil, iar în loc de grijă întâlnește indiferență, nepăsare sau lipsă de înțelegere.

Primește nesimțire maximă din partea unui halat alb.

Nu vorbesc despre toți. Există medici și oameni dedicați, care își fac meseria cu suflet și responsabilitate. Dar există și situații în care halatul alb nu mai înseamnă protecție, ci distanță, aroganță sau graba de a trece peste omul din față.

Durerea nu vine doar din pierdere, ci și din nedreptatea simțită.

Când știi că un om care a supraviețuit războiului, care a dus o viață întreagă de muncă și sacrificiu, ajunge să fie doborât nu de destin, ci de nepăsare, rămâne în tine o revoltă pe care nu o poți stinge.

Scriu aceste rânduri nu din dorința de a acuza, ci din nevoia de a spune adevărul. Pentru că memoria nu înseamnă doar amintiri frumoase, ci și lecții. Iar una dintre ele este aceasta: omul trebuie văzut ca om, mai ales atunci când este cel mai vulnerabil.

Aceasta este realitatea pe care nu o pot ignora. Și pe care aleg să o spun.

Și uite așa, dintr-o amintire, dintr-o fotografie, dintr-un cuvânt spus cândva la ceas de seară, se deschid mereu alte drumuri de povestit.

Pentru că „Povestea orașului meu – Simeria” nu este doar despre clădiri, despre ani și date, despre gări, ateliere sau documente. Este, înainte de toate, despre oameni. Despre viața așa cum a fost ea trăită – cu bune și cu rele, cu lumină și cu umbre.

Este despre frumosul simplu al unei copilării, despre glasurile din curți, despre munca de zi cu zi, despre respectul care odinioară era firesc. Dar este și despre urâtul pe care nu îl putem ascunde: nedreptăți, suferințe, nepăsare, momente în care omul a fost lăsat singur exact atunci când avea mai mare nevoie.

Este despre dreptate, dar și despre neputință. Despre acele clipe în care știi că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, dar nu ai puterea să le schimbi. Despre revolta tăcută care rămâne în suflet și despre întrebările care nu își găsesc răspuns.

Este despre vieți întregi duse în tăcere, despre oameni care au muncit o viață fără să ceară nimic, despre bunici care au ținut în spate familii și au dus mai departe un rost, fără să știe că, într-o zi, cineva le va spune povestea.

Este despre oraș, dar și despre ceea ce nu se vede în fotografii: despre relațiile dintre oameni, despre felul în care s-a schimbat lumea, despre ce am pierdut și despre ce am câștigat.

Sunt povești despre război și pace, despre construcție și ruină, despre începuturi și sfârșituri. Despre oameni care au venit și au plecat, dar au lăsat urme. Despre locuri care au fost cândva pline de viață și care astăzi sunt doar amintire.

Și poate cel mai important, este despre memorie. Pentru că un oraș trăiește atât timp cât este ținut minte.

Aici își vor găsi locul toate aceste lucruri: întâmplări mici și mari, povești personale, fragmente de viață, observații despre lumea din jur, adevăruri care dor și amintiri care încă încălzesc.

Nu este o poveste liniară. Nu este o carte scrisă după reguli rigide. Este o adunare de vieți, de stări și de timp, așa cum vin ele – uneori ordonate, alteori împrăștiate, ca semințele unei păpădii duse de vânt.

Dar toate au un punct comun: acest loc.

Simeria și oamenii ei.

Dar povestea nu se oprește aici.

Pentru că, dincolo de ceea ce am trăit eu, dincolo de ceea ce am înțeles mai târziu, rămân acele amintiri care nu sunt ale mele, dar pe care le port ca și cum ar fi. Amintirile bunicii, trăite în anii războiului, aici, în Simeria.

Le ascultam copil fiind, seara, când liniștea se așternea peste casă. Nu le spunea ca pe niște istorii, ci ca pe niște bucăți de viață. Fără dramatism în glas, dar cu o greutate pe care o simțeai fără să o poți explica.

Îmi povestea cum, în acei ani, viața nu mai avea ritmul ei firesc. Zilele erau marcate de frică, iar nopțile de neliniște.

Oamenii trăiau cu ochii spre cer, pentru că de acolo putea veni, în orice clipă, moartea.

Își amintea cum se auzeau avioanele înainte de a fi văzute. Un sunet care creștea încet, dar sigur, până când devenea apăsător. Și atunci toată lumea știa: trebuie să te ascunzi.

Spunea că oamenii fugeau, fiecare unde putea. În pivnițe, în gropi săpate în grabă, pe sub garduri, în întuneric. Nu exista siguranță, doar speranța că poate, de data aceasta, nu va fi aici.

 

Și apoi veneau rafalele.

Mitralierea nu era doar un zgomot. Era o ruptură în liniștea lumii. Gloanțele loveau fără alegere, iar oamenii stăteau lipiți de pământ, ținându-și respirația, așteptând să treacă.

Îmi spunea că după ce totul se oprea, nimeni nu se ridica imediat. Era o tăcere grea, în care fiecare asculta dacă mai urmează ceva. Abia apoi, încet, oamenii ieșeau, se uitau unii la alții, se numărau.

Cine lipsește?

Aceasta era întrebarea nerostită.

Viața mergea mai departe, dar nu mai era aceeași. Fiecare zi aducea o altă teamă, o altă lipsă, o altă veste. Dar oamenii nu s-au oprit. Au mers înainte, pentru că nu aveau altă alegere.

 

Bunica mea nu s-a plâns niciodată. Povestea simplu, dar în acea simplitate era toată greutatea acelor vremuri. Iar eu, copil fiind, nu înțelegeam atunci pe deplin. Dar am simțit.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, înțeleg altfel.

Înțeleg că aceste povești nu sunt doar amintiri de familie. Sunt parte din memoria acestui oraș. Din ceea ce a fost Simeria în acei ani în care viața și moartea stăteau uneori la câteva clipe distanță.

Și simt că este datoria mea să le duc mai departe.

Pentru că ele nu trebuie uitate.

Refugiu în umbra pericolului. Calea spre Uroi în război

În umbra pericolului, când sirenele alarmei se răspândeau ca un ecou al fricii, simerienii își părăseau în grabă gospodăriile, luând-o pe drumul spre satul Uroi.
Fiecare pas pe acel drum, care în zilele obișnuite era un simplu traseu de plimbare, devenea acum o cale a supraviețuirii.

Nu plecau cu mâna goală. Fiecare lua ce putea în grabă: o boccea cu haine, o sticlă cu apă, o bucată de pâine, un copil de mână, o icoană, un ștergar, un lucru mic de care simțea că nu se poate despărți. În urma lor rămâneau casele, curțile, păsările din ogradă, uneltele lăsate unde le prinsese alarma și teama că, la întoarcere, nimic nu va mai fi așa cum fusese.

Drumul spre Uroi nu mai era atunci doar o legătură între două locuri. Devenise o punte între frică și speranță. Oamenii mergeau repede, tăcuți, cu ochii ridicați când spre cer, când spre cei mici pe care îi ocroteau, fără să știe dacă fug destul de departe de primejdie.

Uroi – o oază de liniște

Uroiul, cu casele sale modeste și grădini pline de verdeață, devenea o oază de pace în mijlocul furtunii.

 

În timp ce orașul Simeria fremăta sub amenințarea avioanelor și a bombardamentelor, satul primea cu brațele deschise valurile de refugiați. Oamenii de acolo împărțeau din puținul lor: un blid de mămăligă, o cană de lapte, un colț de curte pentru o noapte de adăpost.

     Pentru mulți, Uroiul părea mai ferit decât Simeria. Orașul era expus prin gară, prin liniile ferate, prin atelierele care îl făcuseră cunoscut și important. Tocmai această importanță îl făcea și vulnerabil. Satul, în schimb, așezat mai liniștit, părea un loc unde spaima se mai îmblânzea și unde omul mai putea trage o gură de aer fără să simtă moartea atât de aproape.

    Străzile satului, altădată tăcute, răsunau acum de pași, de plânsete de copii și de șoapte rostite în grabă. Și totuși, în această îngrămădire a fricii, se năștea o solidaritate rară, o inimă comună care bătea în pieptul tuturor.

Vieți întrețesute în Uroi: povești la lumina lumânărilor

În serile de refugiu, când bezna era adâncă și liniștea apăsătoare, oamenii se adunau în jurul unei lumânări aprinse.

Își povesteau unii altora viețile, speranțele, temerile.

Fiecare familie adusă acolo adăuga un fir în urzeala acelei comunități temporare.

„Să nu uităm să ne rugăm pentru pace”, spunea bunica mea Maria Mariș, iar vorbele ei, simple și sincere, aduceau un strop de mângâiere.

     Copiii adormeau îmbrăcați, sprijiniți de mamele lor sau culcați pe câte o laviță. Femeile vorbeau în șoaptă, iar bărbații ieșeau din când în când în prag, să asculte cerul.  Nu știai niciodată dacă liniștea de afară este adevărată sau doar o pauză între două spaime. Lumina slabă a lumânării făcea chipurile să pară și mai obosite, dar și mai apropiate unele de altele.

O comunitate unită

În mijlocul incertitudinii, Uroiul devenea mai mult decât un sat. Era un simbol al omenirii, al puterii de a împărți totul, chiar și teama.

Vecinii deveneau prieteni, prietenii deveneau familie. În timpul raidurilor aeriene, oamenii își țineau copiii de mână și priveau spre cer, cu aceeași rugăciune mută: „Doamne, ferește-ne!”

     Poate că tocmai în acele clipe, când nimeni nu mai avea siguranța zilei de mâine, oamenii se vedeau mai limpede unii pe alții. Nu mai conta cine era mai avut, cine era mai cunoscut sau cine venise din alt colț al orașului. Conta doar că erau împreună și că fiecare putea fi, pentru celălalt, un sprijin.

Întoarcerea la Simeria după furtună

După fiecare alarmă, după fiecare noapte petrecută în adăposturi sau în casele din Uroi, simerienii se întorceau acasă.

Orașul lor era plin de urme — geamuri sparte, acoperișuri ciuruite, grădini răvășite — dar în suflete ardea dorința de a reconstrui.

Fiecare întoarcere era un act de curaj și iubire pentru locul lor.

    Întoarcerea nu era niciodată liniștită. Oamenii priveau din depărtare spre casele lor, căutând din ochi ceea ce mai rămăsese întreg. Uneori găseau porți smulse, ferestre sparte, urme de gloanțe în ziduri, pomi frânți sau pământ răvășit. Dar se întorceau. Și acest simplu fapt spunea totul despre legătura lor cu locul.

Amintirile dramatice ale bunicii mele, Maria Mariș.

Bunica își amintea clar o după-amiază de vară, când soarele ardea dogoritor peste Simeria.

„Totul era liniște, Mircea,” îmi spunea ea, „până când sirena a început să urle ca o fiară.”

Sunetul alarmei sfâșia aerul, iar cerul s-a umplut de zgomotul avioanelor.

Bunicii mei locuiau atunci în pavilioanele CFR de pe strada Teilor, acolo unde, mai târziu, avea să functioneze Sticlăria.

Bunica a ieșit în pragul casei. Deasupra, un avion zbura jos, amenințător.

„Am văzut cum s-a apropiat… parcă venea spre mine,” mi-a povestit ea cu emoție.

Dintre toate amintirile ei din război, aceasta era una dintre cele mai vii. Nu pentru că ar fi vrut s-o spună des, ci pentru că nu se mai putea desprinde de ea. O purta în voce și în privire, ca pe o rană veche care nu s-a închis niciodată de tot.

           Și atunci a început dansul cu moartea.

Avionul a coborât brusc și a început să mitralieze curtea.

Gloanțele loveau pământul, scoteau scântei, sfâșiau aerul.

Bunica a simțit praful ridicându-se în jurul ei, iar totul s-a umplut de fum și zgomot. „Gloanțele cădeau lângă mine, Mircea, și totuși niciunul nu m-a atins. Dumnezeu m-a ținut de mână atunci...”

În același timp, bunicul era în beci. Acolo, în întuneric, cu inima bătând nebunește, se ruga să-i mai audă vocea.

„Am crezut că s-a sfârșit lumea,” îmi spunea el, „dar după ce tăcerea s-a lăsat, am urcat și am găsit-o în prag, tremurând și vie.”

După ce avionul s-a îndepărtat și zgomotul s-a stins, pentru câteva clipe nu s-a auzit nimic. A fost una dintre acele tăceri grele, care apasă mai tare decât zgomotul.

Apoi au început strigătele, pașii, chemările. Oamenii ieșeau din ascunzători, se căutau unii pe alții, se numărau din priviri. Bunicul a ieșit și el din beci, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să o caute. Când a văzut-o în prag, vie, tremurând, a înțeles că în ziua aceea Dumnezeu le mai dăduse încă o dată viață.

Curtea era plină de urme de gloanțe. Casa, ciuruită.

Dar viața învinsese moartea.

Acel moment a rămas pentru totdeauna întipărit în memoria familiei — o lecție despre fragilitatea și, totodată, tăria vieții.

După război – Orașul și comunitatea reconstruiesc împreună.

După ce norii războiului s-au risipit, Simeria s-a trezit din nou la viață.

Oamenii s-au întors la munca lor, la grădini, la atelierele feroviare. Au ridicat ce fusese dărâmat, au sădit din nou pomi și speranță.

Fiecare stradă păstra amintirea unei familii, fiecare casă o poveste.

Dar, mai presus de toate, orașul întreg era o dovadă vie a rezistenței și a solidarității simerienilor.

Întoarcerea la viață nu a fost ușoară. O vreme, oamenii au rămas cu ochii mai mult pe cer decât pe pământ. Chiar și atunci când săpau în grădină sau mergeau la lucru, o parte din ei asculta orice zgomot mai puternic. Dar viața nu poate fi ținută la marginea ei la nesfârșit. Semințele au fost puse din nou în pământ. Pomii au fost îngrijiți. Fierul a început iar să sune în ateliere, nu ca zgomot al războiului, ci ca zgomot al muncii și al refacerii.

Casele au fost reparate, gardurile ridicate, geamurile puse la loc. Oamenii s-au ajutat unii pe alții, așa cum făcuseră și în vremea refugiului. Nimeni nu putea singur, dar împreună puteau încet-încet să repună orașul pe picioare.

Această poveste este un ecou peste timp — o mărturie a curajului și credinței celor care au trăit vremuri grele.

Sunt amintirile bunicii mele, Maria Mariș, transmise mie, Mircea Cristian Rot, ca o moștenire de suflet.

Povestea orașului meu, Simeria, continuă prin cei care nu uită și care duc mai departe flacăra recunoștinței.

Și poate că, pentru oamenii acestui oraș, viața s-a împărțit atunci în două: înainte și după zgomotul avioanelor. Înainte, cerul era doar cer. După aceea, a rămas pentru multă vreme și teamă, și amintire. Dar dincolo de toate, a rămas puterea de a merge mai departe. Iar aceasta este poate una dintre cele mai adevărate lecții lăsate de acele vremuri.

 

Acest text face parte din proiectul „Povestea orașului meu – Simeria”.

   Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Autor: Rot Mircea Cristian

Proiect: Povestea orașului meu – Simeria

Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media

Cuprins