Povestea orasului meu Simeria. Capitolul 1.3. Viziunea familiei Gyulay

Continuăm prezentarea începuturilor Simeriei cu un capitol dedicat perioadei în care domeniul de pe malul Mureșului începe să capete o nouă identitate. În această etapă, rolul decisiv îl are familia Gyulay, care transformă locul într-un spațiu reprezentativ al epocii și pune bazele unui parc ce avea să devină, peste timp, arboretumul cunoscut astăzi. Această perioadă marchează trecerea de la o simplă proprietate de luncă la un domeniu nobiliar cu o viziune modernă asupra peisajului și grădinilor.

 

 

Capitolul 1.3. Viziunea familiei Gyulay

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domeniul de pe malul Mureșului începe să capete o formă nouă. Familia Gyulay, una dintre vechile familii nobiliare ale Transilvaniei, transformă locul dintr-o simplă proprietate agricolă într-o reședință de prestigiu.

În jurul anului 1763, domeniul este reorganizat, iar conacul devine centrul administrativ al întregii proprietăți. De aici sunt conduse lucrările de amenajare a grădinii și de transformare a luncii într-un parc care avea să devină, peste timp, celebrul arboretum al Simeriei.

Prin legăturile nobiliare ale familiei cu Viena și cu alte centre ale Imperiului Habsburgic, în grădină sunt aduse primele specii de arbori care nu creșteau în mod natural pe malul Mureșului. Este momentul în care botanica se întâlnește cu gustul aristocratic pentru grădini și peisaje exotice.

Parcul de luncă și stilul englezesc

La început, domeniul nu era o pădure densă, ci mai degrabă un parc de plăcere. Amenajarea urmează moda grădinilor peisagere englezești, foarte răspândită în Europa acelei epoci.

Spre deosebire de grădinile geometrice ale stilului francez, în care natura era constrânsă în forme rigide, stilul englezesc căuta să pună în valoare frumusețea naturală a peisajului. În lunca Mureșului au fost păstrați stejarii seculari existenți, iar printre ei au fost plantate specii noi, aduse din diferite regiuni ale Europei și din alte părți ale lumii.

Aleile tăiau vegetația sălbatică și conduceau privirea către puncte de belvedere din care se putea vedea cursul larg al Mureșului. Apa devenea astfel parte din decorul grădinii, iar lunca era transformată într-un spațiu în care natura și ordinea umană se întâlneau.

Un parc ridicat peste milenii de istorie

Privind astăzi liniștea arboretumului, este greu de imaginat că sub rădăcinile arborilor se află urmele unei istorii mult mai vechi.

Cercetările arheologice realizate în apropiere, la situl Uroi – Pod Mureș, au arătat că aceste locuri au fost locuite încă din epoca dacică și romană. Așezări din perioada La Tène, locuințe romane și urme de locuire din epoca migrațiilor se află chiar în același culoar al Mureșului.

Astfel, în timp ce oamenii familiei Gyulay trasau aleile parcului în secolul al XVIII-lea, sub pașii lor se aflau, neștiute, resturile unor așezări vechi de două milenii. Ei construiau un parc exotic al aristocrației europene peste un pământ care fusese, cu mult înainte, loc de viață pentru dacii și romanii acestor meleaguri.

Arboretumul Simeriei – povestea unei grădini născute din timp

Înainte ca Simeria să devină un nod feroviar și înainte ca zgomotul trenurilor să umple valea Mureșului, aici exista doar liniștea unei lunci întinse. Mureșul curgea larg, iar în preajma lui creșteau zăvoaie de sălcii și plopi, o pădure naturală care apăra malurile de vânturile aspre ale câmpiei.

La începutul secolului al XVIII-lea, aceste zăvoaie au început să fie transformate. Nobilimea vremii, care își avea reședința în apropiere, a amenajat locul ca o pădure de agrement. Aleile au fost deschise printre copaci, iar locul a devenit o grădină liniștită, unde familia și oaspeții puteau să se plimbe departe de agitația domeniului.

Un document menționat în studiile de mai târziu amintește că în anul 1763 exista deja o alee de castani (Aesculus hippocastanum). Această mențiune, deși provenită dintr-un manuscris pierdut ulterior, arată că parcul avea deja o formă organizată și că cineva își pusese amprenta asupra acestui loc cu mult înainte ca el să devină celebru.

Într-o dimineață liniștită de primăvară, lunca Mureșului era acoperită de ceață subțire. Apa curgea largă și liniștită, iar peste câmpurile umede se ridicau câțiva stejari bătrâni, martori ai multor generații de oameni care trecuseră pe aici. În apropierea conacului, câțiva slujitori lucrau în tăcere, săpând gropi în pământul negru al luncii.

Pe marginea aleii încă neterminate stătea generalul Ferenc Gyulay. Privirea lui urmărea cursul larg al Râul Mureș, care se întindea spre vest ca o panglică argintie între pășuni și sălcii.

În acea vreme, domeniul nu era încă pădurea bogată de astăzi. Era o luncă deschisă, presărată cu arbori bătrâni și tufe sălbatice, unde primăvara apa râului se revărsa uneori peste câmpuri. Dar pentru stăpânul domeniului, locul avea un potențial pe care puțini îl vedeau.

În căruțele sosite de curând de la Viena se aflau puieți de arbori aduși din grădini occidentale – specii care nu crescuseră niciodată pe malurile Mureșului. Grădinarii îi scoteau cu grijă din lăzi și îi așezau în gropile pregătite.

Unul dintre ei ridică privirea către conac și întrebă încet:

— Aici, domnule?

Un supraveghetor făcu un semn din mână.

— Da. Aici începe aleea.

 

Puieții erau așezați în linie dreaptă, iar printre ei rămâneau stejarii vechi ai luncii. Planul domeniului urma moda grădinilor peisagere englezești, tot mai apreciate în Europa acelei epoci. Nu se dorea o grădină rigidă, ca la Versailles, ci un parc în care natura și voința omului să se întâlnească.

Aleile urmau să conducă privirea spre râu. Din anumite locuri, vizitatorii aveau să vadă Mureșul curgând liniștit, iar în depărtare dealurile care străjuiau Culoarul Devei.

Cei care plantau arborii nu știau însă că sub pământul pe care îl săpau se aflau urmele unor lumi mult mai vechi. În acea luncă trăiseră oameni încă din vremea dacilor și a romanilor, iar peste secole aveau să fie descoperite acolo urmele așezărilor de la situl Uroi – Pod Mureș.

Dar în acel moment nimeni nu se gândea la trecut. Oamenii lucrau pentru viitor.

Puieții erau acoperiți cu pământ, iar lângă fiecare era înfipt un par de sprijin. Cu timpul aveau să crească, să se înalțe și să transforme lunca într-o grădină cum rar se vedea în această parte a Transilvaniei.

Astfel a început, încet și aproape neobservat, povestea arboretumului care avea să devină unul dintre cele mai prețioase parcuri dendrologice din Europa.

Sub pașii celor care plantau acei arbori se aflau straturi de istorie veche de milenii. Dar deasupra lor începea să se ridice o altă lume – lumea arborilor aduși din depărtări și a grădinilor create de mâna omului pe malul Mureșului.

La intrarea în arboretum se ridică și astăzi vechiul conac al domeniului. În jurul lui a început povestea parcului care avea să devină una dintre cele mai valoroase colecții dendrologice din Europa.

În secolul al XVIII-lea, conacul era reședința familiei Gyulay, iar lunca Mureșului din jur era transformată treptat într-un parc de agrement. Aici au fost plantați primii arbori exotici, iar aleile au fost trasate după moda grădinilor peisagere englezești.

Domeniul a trecut, de-a lungul generațiilor, prin mâinile mai multor familii nobiliare. Numele lor au rămas legate de istoria parcului: Gyulay, apoi Kuun, mai târziu Fáy, iar în cele din urmă Ocskay. De fiecare dată, proprietatea s-a transmis adesea pe linie familială, prin moșteniri și căsătorii, iar fiecare generație a adăugat ceva nou acestui loc.

În secolul al XIX-lea, grădina a început să se transforme într-un adevărat parc peisager. Stilul epocii era inspirat din grădinile englezești, unde natura era lăsată să pară liberă, dar în realitate era atent modelată. Aleile se curbau printre copaci, iar spațiile deschise se împleteau cu zone de pădure.

După anul 1870, îngrijirea parcului a fost reluată cu o energie nouă. Atunci au început să fie aduse numeroase specii exotice, unele venite de departe, din Asia. Arbori din China și Japonia au fost plantați aici, într-o încercare îndrăzneață pentru acea vreme: să se vadă dacă aceste specii se pot adapta la clima din lunca Mureșului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, parcul a devenit cunoscut în cercurile horticole din regiune. Sub conducerea lui Fáy Béla, colecțiile de arbori și arbuști s-au îmbogățit, iar parcul a început să fie organizat mai riguros. Se făceau schimburi de semințe cu alte grădini și parcuri din Europa, iar pepinierele din Simeria produceau puieți pentru alte domenii.

În acei ani, locul nu mai era doar o grădină a unei familii nobiliare. Începuse să capete renumele unui parc dendrologic, unde plantele erau studiate, aclimatizate și multiplicate.

După Primul Război Mondial, domeniul a ajuns în administrarea lui Ocskay István, care a continuat să îngrijească parcul. În acea perioadă, locul era deja cunoscut pentru bogăția sa botanică.

Când liniștea parcului a fost tulburată de istorie

Ani la rând, viața domeniului de la Piski și a oamenilor din Biscaria s-a desfășurat într-un ritm aproape neschimbat. Arboretumul creștea încet, arborii exotici prindeau rădăcini în lunca Mureșului, iar satul își urma rânduiala obișnuită a muncii și a anotimpurilor.

În acele decenii, lumea din jurul conacului părea stabilă. Nobilii administrau domeniul, grădinarii îngrijeau arborii aduși din țări îndepărtate, iar oamenii din așezările apropiate trăiau din munca pământului sau din serviciile legate de proprietatea nobiliară.

Dar istoria nu avea să lase mult timp această liniște neatinsă.

Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan a rămas un simbol al luptei țăranilor pentru dreptate și libertate. Toamna anului 1784.

Era o seară rece de noiembrie, iar lunca Mureșului era acoperită de o ceață groasă.

Vestea răscoalei ajunsese și în satele din jurul Simeriei.

Prin sate se vorbea în șoaptă despre oamenii lui Horea Cloșca si Crisan, care coborâseră din Munții Apuseni și îndemnau țăranii să se ridice împotriva nobililor.

Pentru iobagi, conacele nu erau doar clădiri.

Erau simbolul unei lumi în care ei munceau pământul, dar nu îl stăpâneau niciodată.

În acele zile tulburi, cete de răsculați au început să atace domeniile nobiliare.

În multe locuri din Transilvania, curțile grofilor au fost jefuite sau incendiate, iar arhivele domeniilor au fost distruse.

Se spune că nici domeniul familiei Gyulay de la Simeria nu a scăpat de furia răsculaților.

Clădirile au fost devastate, iar conacul a suferit distrugeri importante.

 

 

Pentru oamenii satelor din jur, acele zile au rămas mult timp în amintire.

Nu era doar o revoltă. Era un moment în care lumea veche părea că se clatină.

Dar răscoala nu a durat mult.  Armata imperială a intervenit rapid.

La sfârșitul anului 1784, răscoala a fost înăbușită, iar conducătorii ei au fost capturați.

În 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost executați la Alba Iulia, prin tragere pe roată, în fața a mii de țărani aduși să asiste la pedeapsă.

Domeniul Gyulay a rămas în proprietatea familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea. Evenimentele revoluționare din 1848 au adus însă schimbări majore în Transilvania, iar domeniul a suferit primele distrugeri și transformări importante.

Revoluția de la 1848 și luptele din zona Simeriei

Pentru domeniul familiei Gyulay de la Simeria, mijlocul secolului al XIX-lea a adus un nou moment de tulburare. Evenimentele revoluționare din 1848–1849, care au cuprins întreg Imperiul Habsburgic, au ajuns și în valea Mureșului.

În acele luni de război, numeroase domenii nobiliare din regiune au fost afectate de trecerea armatelor și de violențele conflictului.

Potrivit unor relatări locale și documente referitoare la domeniul Simeriei, castelul familiei Gyulay a suferit din nou distrugeri în timpul acestor tulburări. Clădirea a fost devastată în contextul luptelor și al acțiunilor răsculaților români din zonă.

După încheierea ostilităților, domeniul a rămas pentru o vreme într-o stare de degradare. Lucrările importante de reparație au fost realizate abia în anul 1851, când situația politică din Transilvania s-a stabilizat sub administrația imperială.

Astfel, castelul de la Simeria, care trecuse deja prin distrugerile provocate de răscoala din 1784, a fost din nou martor al unei perioade violente din istoria Transilvaniei.

Pentru oamenii din satele din jur, aceste evenimente au rămas mult timp în amintire. Lunca liniștită a Mureșului devenise, pentru câteva luni, locul unde se întâlniseră armate, răscoale și speranțele unei lumi aflate în schimbare.

În anii care au urmat, proprietatea a trecut în posesia familiei Kun, iar istoria parcului a intrat într-o nouă etapă.

Arboretumul Simeriei nu este doar o grădină botanică. El este rezultatul unei întâlniri între mai multe epoci: drumul antic al Mureșului, domeniul aristocratic al familiei Gyulay și orașul modern care s-a născut în jurul căii ferate.

Sub liniștea aleilor sale se află, de fapt, straturi de istorie care se întind pe mai bine de două mii de ani.

 Ziua în care regele a pășit printre arbori

După Marea Unire din 1918, Transilvania a intrat într-o nouă epocă.

Regii României au început să viziteze orașele și locurile importante ale noilor provincii, pentru a cunoaște mai bine ținuturile care deveniseră parte a statului român.

În acest context, valea Mureșului a fost străbătută de mai multe ori de trenul regal.

Stația Piski, devenită deja un nod feroviar important, era una dintre porțile de intrare spre județul Hunedoara.

În acei ani, parcul dendrologic de la poalele Măgurii Uroiului era deja cunoscut în cercurile științifice ale Europei Centrale.

Colecțiile sale de arbori exotici, aduse din America de Nord și din Asia, transformaseră domeniul într-un adevărat laborator natural de aclimatizare.

Tradiția locală păstrează amintirea unei vizite a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria în această parte a Transilvaniei, în anii care au urmat Încoronării de la Alba Iulia din 1922.

Pentru suveran, interesul nu era doar protocolar.

Ferdinand era pasionat de natură și de administrarea pădurilor, iar parcul de la Piski reprezenta un exemplu remarcabil de adaptare a speciilor exotice într-un peisaj natural de luncă.

Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea sa artistică, ar fi apreciat armonia dintre arborii seculari ai luncii Mureșului și speciile rare aduse din alte continente.

Pentru locuitorii din Biscaria, satul aflat în apropierea domeniului, acele zile au rămas mult timp în memorie.

Grădinarii și lucrătorii parcului au pregătit aleile cu grijă, iar munca lor tăcută, dusă de generații întregi, a primit o recunoaștere neașteptată.

În acele momente, parcul de la Piski nu mai era doar grădina unui domeniu nobiliar.

Devenea un loc apreciat la nivelul întregii țări.

Era o dimineață luminoasă de toamnă târzie, în anul 1923.

Ceața care se ridica din lunca Mureșului se destrăma încet sub razele unui soare blând, iar frunzele parcului sclipeau în nuanțe de galben, arămiu și verde închis.

La gara din Simeria, liniștea obișnuită fusese înlocuită de o agitație rar întâlnită. Personalul gării își îndrepta uniformele, iar câțiva ofițeri discutau în șoaptă lângă peron. În acea dimineață, trenul regal oprise pentru câteva ore într-un loc care, până atunci, nu primise prea des vizite atât de importante.

Din vagonul regal a coborât Regele Ferdinand I al României.

Nu venise pentru parade sau ceremonii, ci pentru ceva mult mai simplu și mai rar pentru un suveran: dorința de a vedea un parc despre care auzise că adăpostește arbori veniți din toate colțurile lumii.

Automobilele pregătite pentru deplasare au fost descărcate din tren, iar mica coloană a pornit spre parc. Drumul nu era lung. De la gară până la domeniul dendrologic, câteva minute au fost suficiente pentru ca liniștea naturii să înlocuiască zgomotul roților de tren.

La intrarea în parc îl aștepta Ocskay István, administratorul domeniului. Era un om obișnuit cu munca printre arbori și mai puțin cu vizitele regale, dar își pregătise cu grijă explicațiile pentru fiecare alee și pentru fiecare specie rară.

Regele a coborât din automobil și a privit în jur cu atenția unui om care înțelegea natura. Se spune că Ferdinand avea un interes real pentru botanică, iar parcul din Simeria îi stârnea curiozitatea.

Aleile se întindeau liniștite printre arbori bătrâni. Unele dintre ele fuseseră plantate cu mai bine de un secol înainte. Castanii, stejarii și plopii se ridicau deasupra aleilor ca niște coloane naturale, iar printre ei apăreau din loc în loc arbori aduși din alte continente.

Ocskay îi arăta regelui câteva dintre speciile rare ale parcului. Unele veniseră din Asia, altele din America. Pentru fiecare copac exista o poveste: de unde fusese adus, cine îl plantase și cât de greu se adaptase la clima din lunca Mureșului.

Regele asculta cu interes.

Din când în când se oprea, privea frunzele sau scoarța unui arbore și punea întrebări.

Nu era o vizită grăbită, ci una liniștită, ca o plimbare printre grădini.

Pentru oamenii care lucrau în parc, ziua aceea a rămas mult timp în amintire. Nu pentru fast sau ceremonii, ci pentru faptul că un suveran se oprise să admire ceea ce generațiile de grădinari și botanici construiseră în tăcere.

Când vizita s-a încheiat, coloana de automobile s-a întors spre gară. Trenul regal a plecat mai departe, iar liniștea parcului s-a așternut din nou peste alei.

Arborii au rămas pe locul lor, crescând încet, așa cum făcuseră de zeci și sute de ani.

Arboretumul Simeriei după război

Naționalizarea și transformarea arboretumului

În anii de dinaintea schimbărilor politice de după război, arboretumul de la Simeria era deja legat de o rețea internațională de schimb botanic. Există dovezi că semințe ajungeau aici chiar din Japonia, iar la rândul său parcul trimitea material vegetal către alte grădini din Europa.

Dar istoria locului avea să se schimbe brusc după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Lumea veche a domeniilor nobiliare din Transilvania începea să dispară.

 

În noaptea de 1 martie 1949, proprietarii domeniului au fost ridicați de autoritățile noului regim și trimiși cu domiciliu obligatoriu la ridicați de autoritățile noului regim și trimiși cu domiciliu obligatoriu la Târgu Mureș. A fost momentul în care epoca vechilor domenii nobiliare s-a încheiat. 

Prin legea naționalizării, proprietățile private au trecut în administrarea statului. Familia nobilă care administrase domeniul timp de generații a fost obligată să părăsească conacul, iar parcul a devenit proprietate publică.

Pentru oamenii din Biscaria, această schimbare a fost profundă. Mulți dintre ei lucraseră în parc ca servitori sau grădinari ai domeniului. Acum însă rolul lor se schimba. Unii au rămas să îngrijească arborii, dar nu ca slujitori ai unui nobil, ci ca angajați ai statului.

În acei ani, multe conace din România au fost abandonate sau distruse. Parcul de la Simeria a avut însă o soartă diferită. Valoarea sa științifică era deja recunoscută, iar statul a decis să îl transforme într-un centru de cercetare silvică.

După 1950, domeniul a intrat în administrarea statului, iar specialiștii au început inventarierea arborilor și studiul speciilor.

În 1953, cercetătorii au identificat peste 250 de taxoni de arbori și arbuști, unele dintre specii fiind extrem de rare.

În 1954, domeniul a devenit Stațiune Experimentală Silvică, aflată sub coordonarea Institutului de Cercetări Forestiere.

Conacul, unde odinioară se țineau baluri și recepții aristocratice, a devenit sediu pentru laboratoare și birouri de cercetare. În locul invitaților eleganți au apărut ingineri silvici și cercetători.

Parcul intra astfel într-o nouă epocă.

În anii 1960–1980, arboretumul de la Simeria a devenit unul dintre cele mai importante centre din România pentru aclimatizarea arborilor exotici.

În pepinierele sale se produceau puieți forestieri care erau trimiși în diferite regiuni ale țării. Mulți locuitori din Simeria și Biscaria lucrau în aceste pepiniere.

Era o muncă atentă și răbdătoare:

selecția semințelor, îngrijirea plantelor tinere și altoirea speciilor rare.

În acei ani, arboretumul a devenit și o destinație importantă pentru excursii școlare și vizite oficiale. Se spunea adesea că cine ajunge în județul Hunedoara trebuie să vadă două locuri:

Castelul Corvinilor și Arboretumul de la Simeria.

Tot în perioada comunistă au fost construite diguri pe râul Mureș, pentru a preveni inundațiile care afectaseră parcul de-a lungul timpului. Aceste lucrări au schimbat însă peisajul natural al luncii.

Parcul care fusese cândva legat direct de brațele sălbatice ale râului a devenit treptat un spațiu mai stabil și mai protejat.

Astfel, arboretumul de la Simeria a trecut printr-o transformare profundă.

Dintr-o reședință nobiliară, el a devenit un centru științific al silviculturii românești. În anii care au urmat, aleile au fost refăcute, colecțiile reorganizate, iar terenul a fost împrejmuit. Arboretumul a devenit un loc de studiu pentru studenți, cercetători și specialiști.

Grădina care începuse cândva ca o pădure de agrement într-un zăvoi al Mureșului a supraviețuit tuturor schimbărilor istorice și a devenit unul dintre cele mai importante arboretumuri din România.

Astăzi, când oamenii se plimbă printre arborii bătrâni ai parcului, puțini își dau seama că fiecare alee și fiecare copac spun o poveste care începe cu aproape trei sute de ani în urmă.

 

             

      Viața în Biscaria – oamenii din umbra Arboretumului

      În timp ce în conacul de la marginea parcului se discutau planuri, se primeau oaspeți și se vorbea despre botanică și știință, la câteva sute de metri mai departe, în Biscaria, viața curgea într-un ritm cu totul diferit.

Biscaria era atunci un mic sat de oameni simpli, așezat pe drumul care cobora spre Mureș. Casele erau mici, construite din chirpici sau din lemn, acoperite cu stuf ori cu șindrilă. În fața fiecărei gospodării se afla o grădină modestă, unde oamenii cultivau legume pentru familie. Viața lor era legată aproape în întregime de domeniul nobiliar și de parcul care începea să prindă contur în lunca Mureșului.

Pentru locuitorii din Biscaria, Arboretumul nu era o curiozitate științifică, ci locul unde își câștigau existența. Ei erau cei care săpau gropile pentru arborii aduși din țări îndepărtate, cei care curățau aleile, îngrijeau puieții și reparau gardurile rupte de apele Mureșului. În fiecare primăvară și în fiecare toamnă, munca lor tăcută făcea ca parcul să crească și să devină tot mai bogat.

Fără să știe, acești oameni simpli au fost primii „tehnicieni silvici” ai Arboretumului.

Viața lor era însă guvernată de o ierarhie socială strictă. Familiile nobiliare — Gyulay, apoi Kún și mai târziu Fáy — erau stăpânii domeniului. Oamenii din Biscaria trăiau sub această „umbră a conacului”, într-o relație care îmbina dependența cu o anumită siguranță.

Pentru mulți dintre ei, a lucra pentru domeniu era un motiv de mândrie discretă. În vremuri în care foametea sau seceta loveau satele din jur, servitorii și grădinarii de la „castel” aveau, de regulă, o pâine asigurată.

La începutul secolului XX însă, lumea începe să se schimbe.

Calea ferată care transforma Piskiul într-un important nod feroviar aduce cu ea o nouă epocă. Atelierele CFR încep să ofere locuri de muncă stabile și bine plătite. Tinerii din Biscaria privesc dincolo de grădinile parcului și de munca pământului.

Apare o ruptură între generații.

Părinții continuă să îngrijească arborii exotici ai parcului, în timp ce fiii lor pleacă să repare locomotive și vagoane în atelierele feroviare.

Odată cu această schimbare, satul începe să se transforme. Căsuțele de chirpici sunt treptat înlocuite cu case de cărămidă. Materialele vin adesea de la construcțiile feroviare din apropiere. Biscaria începe să semene tot mai puțin cu un sat feudal și tot mai mult cu un cartier de margine al unui oraș în formare.

În acea perioadă, domeniul ajunge sub influența familiei Ocskay. István Ocskay, ultimul dintre marii proprietari ai domeniului, păstrează relația tradițională cu oamenii din Biscaria, dar într-o formă mai modernă. Legătura rămâne una paternalistă, însă parcul capătă tot mai multă recunoaștere științifică.

Oamenii din Biscaria sunt martorii acestei transformări.

Ei văd cum locul unde au muncit generații întregi devine, treptat, nu doar un parc al nobililor, ci o instituție științifică recunoscută.

Astfel, în spatele arborilor bătrâni și al aleilor umbrite ale Arboretumului Simeria, se ascunde și povestea unor oameni simpli, ale căror mâini au plantat, au îngrijit și au păstrat această comoară a naturii.

Dimineață în pepiniera arboretumului (anii 1950)

Era o dimineață liniștită de primăvară, undeva la începutul anilor 1950. Ceața se ridica încet din lunca Mureșului și se strecura printre arborii bătrâni ai arboretumului, ca o pânză subțire care acoperea aleile încă umede de rouă.

În pepiniera parcului, câțiva oameni ajunseseră deja la lucru. Veneau din Biscaria și din Simeria, cu pași liniștiți, obișnuiți cu drumul acesta de ani întregi. Unii lucraseră aici și înainte de război, pe vremea când domeniul aparținea familiei nobiliare. Alții erau mai tineri, angajați după ce parcul trecuse în administrarea statului. 

În acea dimineață, Ion – unul dintre grădinarii mai vechi – stătea aplecat asupra unor rânduri de puieți abia răsăriți. Cu degetele groase, bătătorite de muncă, îndrepta cu grijă pământul din jurul plantelor tinere.

— Ăștia sunt din semințele primite anul trecut, spuse el încet, mai mult pentru sine. De departe au venit…

Lângă el, un tânăr inginer silvic, venit de la institutul de cercetări forestiere, nota ceva într-un carnețel. Era atent la fiecare rând de puieți, la fiecare etichetă mică prinsă în pământ.

— Specia asta vine din Asia, spuse el. Dacă se prinde bine aici, o să fie plantată și în alte păduri din țară.

Ion dădu din cap și continuă să lucreze. Pentru el, lucrurile nu se schimbaseră atât de mult. Arborii trebuiau îngrijiți la fel, fie că aparțineau unui nobil, fie că aparțineau statului.

În jurul lor, pepiniera prindea viață. Femeile curățau buruienile dintre rânduri, iar câțiva bărbați pregăteau altoirea unor arbori tineri. Se auzeau doar foșnetul frunzelor, sunetul sapei care atingea pământul și câteva glasuri rostite încet.

Dincolo de pepinieră, aleile vechi ale arboretumului rămâneau aproape neschimbate. Castanii bătrâni, plantați cu mai bine de un secol înainte, își întindeau ramurile peste drumuri, iar lumina dimineții se strecura printre frunze.

Uneori, Ion se oprea din lucru și privea în jur. Își amintea cum arătase locul în tinerețea lui, când conacul era plin de oameni eleganți și când trăsurile treceau pe alei în zilele de vară.

Acum, locul era mai liniștit.

Dar arborii rămăseseră aceiași.

Și poate tocmai de aceea arboretumul continua să trăiască.

Pentru că, dincolo de schimbările istoriei, copacii creșteau în același ritm lent, iar oamenii care îi îngrijeau învățaseră să aibă aceeași răbdare.

Arboretumul Simeria – între glorie și uitare.

La aproape două secole și jumătate de la primele plantații făcute pe domeniul de la poalele Măgurii Uroiului, arboretumul de la Simeria rămâne unul dintre cele mai valoroase parcuri dendrologice din România.

Dar timpul nu iartă nici cele mai frumoase locuri.

Dacă în perioada cercetării silvice din anii 1960–1980 stațiunea era un centru plin de viață, astăzi întreținerea unui parc de aproape 70 de hectare este o sarcină dificilă.

Numărul specialiștilor și al lucrătorilor este mai mic decât odinioară, iar lucrările de îngrijire trebuie făcute cu resurse limitate.

Pentru locuitorii din Biscaria, care au avut generații întregi de grădinari și muncitori în pepinierele arboretumului, această schimbare este dureroasă.

Unii dintre ei își amintesc anii în care fiecare alee era îngrijită zilnic, iar fiecare arbore era cunoscut după nume.

Astăzi, unele sectoare ale parcului necesită intervenții de curățare și restaurare.

Clădirea vechiului conac, legată de epoca aristocratică a domeniului, păstrează încă eleganța de altădată, dar are nevoie de lucrări serioase de conservare pentru a fi protejată pentru generațiile viitoare.

În același timp, parcul se confruntă și cu presiunea modernă.

Numărul vizitatorilor a crescut, iar uneori natura este afectată de comportamentul neglijent al unor turiști.

În apropierea arboretumului, infrastructura modernă a schimbat și peisajul care în trecut era dominat doar de liniștea luncii Mureșului.

Toate aceste transformări fac ca arboretumul să se afle astăzi într-un moment de răscruce.

Dar, dincolo de aceste dificultăți, arborii plantați de generațiile trecute continuă să crească.

Stejarii seculari, magnoliile rare și coniferele aduse din alte continente rămân martorii unei istorii lungi.

O istorie care a supraviețuit războaielor, revoluțiilor și schimbărilor politice.

Arboretumul Simeria nu este doar un parc.

Este o parte din memoria acestui loc.

Și poate că tocmai această memorie va fi cea care îi va reda, într-o zi, strălucirea de altădată.

O copilărie printre arborii Arboretumului

Când eram copil, Arboretumul din Simeria era pentru noi mai mult decât un parc. Era un univers întreg, o lume în care fiecare alee părea o aventură și fiecare copac ascundea o poveste.

 

În acei ani, nu priveam parcul cu ochii unui adult care caută istoria locului sau raritatea speciilor botanice. Îl priveam cu mirarea simplă a copilăriei. Intram pe aleile umbrite și aveam senzația că pășim într-o pădure fără sfârșit, unde lumina se strecura printre frunze și unde fiecare colț ascundea ceva nou.

Ne plăcea să rătăcim ore întregi prin parc. Uneori mergeam pe lângă lacuri, urmărind peștii care se mișcau liniștiți în apa verde. Alteori treceam podurile de lemn și ascultam apa care curgea încet pe sub ele. Pentru noi, acele poduri erau ca niște treceri spre alte lumi.

Dar cel mai mult ne atrăgeau arborii bătrâni.

Unii aveau trunchiuri atât de groase încât abia îi puteam cuprinde cu brațele.

Alții aveau ramuri care se întindeau atât de jos încât deveneau pentru noi adevărate locuri de joacă. Ne cățăram pe ele, ne ascundeam printre frunze și inventam povești despre păduri îndepărtate și despre călători care ajungeau în locuri necunoscute.

 

În acea vreme, Arboretumul era și un loc unde vedeai lucruri pe care nu le întâlneai în altă parte. Arbori veniți din țări îndepărtate, plante cu frunze neobișnuite, flori care păreau desprinse din altă lume. Pentru noi, copiii, fiecare dintre ele era o mică descoperire.

Ne jucam pe alei, alergam prin poieni și ne opream uneori în liniște doar ca să privim copacii uriași care se ridicau spre cer. În acele momente, fără să ne dăm seama, învățam să admirăm natura.

Îmi amintesc și animalele care existau atunci în parc. Pentru noi erau o atracție în plus și făceau locul și mai viu. Copilăria noastră era legată de aceste imagini: arbori înalți, apă liniștită, alei umbrite și glasurile prietenilor care se pierdeau printre copaci.

Apoi au venit anii în care natura și-a arătat și partea ei mai dură. Inundațiile din anii ’70 au afectat parcul și multe locuri pe care le știam s-au schimbat.

Dar chiar și atunci oamenii din oraș au venit să ajute. Îmi amintesc că am participat și eu la curățarea și refacerea grădinii botanice și a adăposturilor pentru animale.

Poate atunci am înțeles pentru prima dată că acest parc nu este doar un loc de plimbare.

 Dar povestea acestui loc nu se regăsește doar în documente vechi sau în planurile nobililor care au modelat domeniul de pe malul Mureșului. Ea continuă și în amintirile celor care au crescut lângă acest parc și au învățat să-l descopere pas cu pas.

Îmi amintesc că în clasa a IV-a, împreună cu colegii mei, veneam adesea cu școala în Parcul dendrologic din Simeria. Pentru noi nu era doar o excursie sau o plimbare. Era, fără să știm atunci, prima întâlnire adevărată cu lumea naturii.

În acea perioadă am fost înscris la cercul de botanică, care se desfășura chiar în parc. Activitatea era coordonată de o ingineră silvică, o doamnă care avea răbdarea și pasiunea de a ne explica lucruri pe care, altfel, poate nu le-am fi observat niciodată.

Nu era o lecție obișnuită, ca în clasă. Lecția se desfășura chiar printre arbori.

Ne opream lângă câte un copac, iar ea ne arăta frunza, scoarța, forma coroanei. Ne explica de unde vine specia, cum a ajuns în parc și de ce este importantă. Unele erau aduse de pe alte continente, altele crescuseră aici de sute de ani.

Așa am învățat, pentru prima dată, să recunoaștem speciile de arbori. Am descoperit că fiecare copac are o poveste: unii veneau din Asia, alții din America sau din diferite colțuri ale Europei. Pentru noi, copii de atunci, parcul devenea un fel de hartă vie a lumii, în care fiecare alee ascundea ceva nou.

Țin minte cum ne aplecam să privim frunzele, cum adunam semințe sau conuri și cum încercam să ținem minte numele fiecărei specii. Uneori ni se părea greu, dar curiozitatea era mai mare decât oboseala.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că acele întâlniri din parc nu erau doar simple activități școlare. Ele ne învățau să privim natura cu respect și cu atenție. Ne învățau să observăm detalii și să înțelegem că locul în care trăim are o istorie mult mai bogată decât pare la prima vedere.

Poate că atunci nu ne gândeam la trecutul familiei Gyulay sau la planurile aristocratice care au stat la baza acestui parc. Dar, fără să știm, mergeam pe aceleași alei gândite cu două secole înainte, într-un loc care fusese creat tocmai pentru a aduce natura mai aproape de oameni.

Astfel, povestea arboretumului nu este doar povestea unei grădini nobiliare din secolul al XVIII-lea. Este și povestea generațiilor care au trecut prin acest parc, au învățat din el și au dus mai departe respectul pentru natură.

Iar pentru mine, acele lecții din copilărie au rămas una dintre cele mai frumoase legături cu istoria locului în care am crescut.

Este o moștenire care trebuie păstrată.

De atunci au trecut multe decenii. Arboretumul s-a schimbat, orașul s-a schimbat, iar oamenii au venit și au plecat. Dar pentru mine locul acesta a rămas mereu același.

De fiecare dată când intru pe aleile lui, am impresia că mă întorc puțin în timp. Îmi amintesc copilăria, prietenii, jocurile și mirarea cu care descopeream frumusețea naturii.

Oamenii vin, vizitează și pleacă mai departe.

 

Dar eu sunt prezent în aceste locuri de când m-am născut, iar Arboretumul Simeria a rămas pentru mine unul dintre cele mai frumoase colțuri ale copilăriei mele.

Schimbările aduse de revoluția de la 1848

Domeniul Gyulay a rămas în proprietatea familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea. Evenimentele revoluționare din 1848 au adus însă schimbări majore în Transilvania, iar domeniul a suferit primele distrugeri și transformări importante.

În anii care au urmat, proprietatea a trecut în posesia familiei Kun, iar istoria parcului a intrat într-o nouă etapă.

Arboretumul Simeriei nu este doar o grădină botanică. El este rezultatul unei întâlniri între mai multe epoci: drumul antic al Mureșului, domeniul aristocratic al familiei Gyulay și orașul modern care s-a născut în jurul căii ferate.

Sub liniștea aleilor sale se află, de fapt, straturi de istorie care se întind pe mai bine de două mii de ani.

Când liniștea parcului a fost tulburată de istorie

Ani la rând, viața domeniului de la Piski și a oamenilor din Biscaria s-a desfășurat într-un ritm aproape neschimbat. Arboretumul creștea încet, arborii exotici prindeau rădăcini în lunca Mureșului, iar satul își urma rânduiala obișnuită a muncii și a anotimpurilor.

În acele decenii, lumea din jurul conacului părea stabilă. Nobilii administrau domeniul, grădinarii îngrijeau arborii aduși din țări îndepărtate, iar oamenii din așezările apropiate trăiau din munca pământului sau din serviciile legate de proprietatea nobiliară.

Dar istoria nu avea să lase mult timp această liniște neatinsă. 

Acest text face parte din proiectul „Povestea orașului meu – Simeria”.

   Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Autor: Rot Mircea Cristian
Proiect: Povestea orașului meu – Simeria
Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media

• Cuprins