Povestea orasului meu Simeria. Capitolul 2. Începuturile Simeriei – Colonia de Piatră și Lemn.

 Povestea orașului meu – Simeria

Capitolul 2: Începuturile Simeriei – Colonia de Piatră și Lemn

Sunt momente în istoria unui loc care nu se văd în statistici și nici în hărți. Ele trăiesc în poveștile oamenilor, în amintirile locului și în urmele lăsate de generații care au muncit, au sperat și au rămas.

Astăzi public unul dintre cele mai importante capitole ale proiectului „Povestea orașului meu – Simeria”.

Este capitolul care vorbește despre adevăratul început al orașului.

Nu despre clădiri sau administrație, ci despre oamenii care au pus prima piatră.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la marginea satelor Simeria Veche, Săulești și Biscaria, a apărut o colonie de muncitori veniți din multe locuri ale Europei. Au venit pentru a construi calea ferată care avea să lege Aradul de Alba Iulia.

Au venit cu târnăcopul, cu lopata și cu speranța unei vieți mai bune.

Acolo unde astăzi vedem gara și orașul, existau atunci doar:

– barăci de lemn

– căruțe cu piatră adusă de la Măgura Uroiului

– focuri aprinse în cuptoare improvizate

– și oameni care învățau meserii noi.

În zgomotul barosului și în scânteile fierului încins s-a născut o comunitate.

Un sas îi arăta unui român cum se călește oțelul.

Un slovac împărțea tutun de pipă.

Un țăran hunedorean învăța să devină mecanic.

Acolo s-au născut primele generații de meseriași feroviari.

Acolo a apărut spiritul Simeriei.

Nu a fost un oraș construit de regi sau de mari dregători.

A fost un oraș ridicat de oameni simpli, cu palmele lor și cu credința că viitorul vine pe șine.

Din acea Colonie de Piatră și Lemn avea să se nască treptat unul dintre cele mai importante noduri feroviare de pe Valea Mureșului.

Astăzi, când trecem pe lângă gară sau auzim fluierul unui tren, poate merită să ne amintim de acei oameni.

Pentru că Simeria nu este doar un loc pe hartă.

Este o poveste.

O poveste care a început cu muncă, solidaritate și speranță.

Capitolul 2 – Începuturile Simeriei: Colonia de Piatră și Lemn

este acum publicat pe blogul proiectului.

Dacă vă pasionează istoria locului în care trăim, vă invit să îl citiți și să îl distribuiți mai departe.

Pentru ca povestea orașului nostru să nu se piardă.

 

     Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Autor: Rot Mircea Cristian
Proiect: Povestea orașului meu – Simeria
Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media

 

Capitolul 2: Începuturile Simeriei – Colonia de Piatră și Lemn.

     Sursele istorice spun că „pe la 1856 a izbucnit controversa între două mari proiecte de cale ferată: unul pe ruta Arad – Alba Iulia – Sibiu, susținut de burghezia sibiană și de ministrul finanțelor de la Viena, și altul pe ruta Oradea – Cluj – Brașov, dorit de latifundiarii maghiari și de elitele din Brașov.”

Disputa nu era doar tehnică, ci și economică. Calea ferată urma să decidă direcțiile comerțului, dezvoltarea orașelor și controlul resurselor minerale și agricole ale provinciei. Însemna grânele duse mai repede la piață, minereul trimis spre fabrici, oamenii legați de orașe îndepărtate. În acei ani, fierul devenea arteră de viață.

În cancelariile imperiale de la Viena și în saloanele comerciale ale marilor orașe ale Transilvaniei se discutau hărți, calcule și trasee. Dar departe de aceste mese acoperite cu documente, în sate liniștite de pe Valea Mureșului, oamenii nu bănuiau încă cât de mult avea să le schimbe viața această dispută aparent tehnică.

În cele din urmă, proiectul Arad – Alba Iulia a avut câștig de cauză. Însă povestea sa nu s-a scris fără greutăți. Primele lucrări s-au început în vreme de foamete, iar autoritățile imperiale au găsit o soluție aspră, dar necesară: mii de țărani flămânzi au fost aduși pe șantier, plătiți modest și hrăniți cu pâine și supă, doar pentru a putea supraviețui.

Pe câmpurile unde mai înainte se auzeau doar clopotele vitelor și foșnetul vântului prin iarbă, au apărut deodată șantiere întinse. Pământul era săpat, nivelat și întărit cu piatră, iar liniile viitoarei căi ferate începeau să taie dealurile și luncile într-o direcție nouă.

În registrele de șantier erau trecuți cu nume, vârstă și sat de proveniență. Mulți veneau din satele din jurul Hunedoarei, alții din zone mai îndepărtate ale imperiului. Unii nu știau nici să scrie, dar știau să țină un târnăcop și să îndure frigul.

În fiecare dimineață, înainte ca ceața să se ridice de pe valea Mureșului, oamenii porneau spre lucru. Târnăcoapele loveau pământul înghețat, iar roabele încărcate cu piatră scârțâiau pe drumurile de șantier. Era o muncă grea, dar pentru mulți dintre ei însemna singura cale de a scăpa de foamea acelor ani.

Mai târziu, mari interese financiare s-au amestecat în construcție – companii private, bancheri, holdinguri miniere –, dar pentru oamenii simpli totul se reducea la truda zilnică cu târnăcopul, lopata și roaba. Sub comanda unor ingineri veniți de la Viena sau Budapesta, planurile se desfășurau pe mese improvizate, iar ordinele se dădeau în germană și maghiară. Ritmul era sever. Întârzierile nu erau tolerate.

Încet, metru cu metru, linia de fier înainta spre Valea Mureșului.

 

Pe lângă șantier au început să apară barăci, depozite de lemn, stive de piatră și colibe improvizate pentru muncitori. Era începutul unei așezări noi, ridicate din muncă și din speranță.

Această așezare avea să fie cunoscută mai târziu sub numele de „Colonia de Piatră și Lemn”, locul unde muncitorii și familiile lor au început să se stabilească în jurul lucrărilor feroviare.

 În după-amiaza zilei de 21 august 1868, un moment așteptat de mult avea să schimbe definitiv destinul locului numit atunci Piski, actuala Simeria.

La ora 14:30, primul tren a intrat în gara nou construită, fiind tras de locomotiva cu abur 17 – MAROS PORTA.

Aceasta fusese una dintre primele curse oficiale pe noua linie ferată care lega vestul Transilvaniei de Arad și care urma să continue spre Alba Iulia. Pentru oamenii din zonă, apariția trenului nu era doar un eveniment tehnic, ci un semn că lumea începea să se schimbe.

Trenul plecase din Arad la ora 9:00 dimineața.

Pe parcursul drumului, locomotiva a traversat valea Mureșului, urmând traseul Arad – Deva – Piski, pe o distanță de aproximativ 149 de kilometri.

În gara Deva, trenul a făcut o oprire în jurul orei 13:00, unde a fost întâmpinat de oficiali și de locuitori veniți să vadă noua minune tehnică.

După această oprire, locomotiva și-a continuat drumul spre Piski, unde avea să ajungă puțin mai târziu, în acea după-amiază de vară.

Numele locomotivei nu fusese ales la întâmplare.

„Maros Porta”, adică „Poarta Mureșului”, făcea parte dintr-o serie de locomotive botezate după locuri importante de pe traseu. În aceeași serie existau locomotive care purtau nume precum Radna, Lippa, Soborsin sau Solymos, toate legate de localități din valea Mureșului.

Această primă cursă avea să marcheze deschiderea traficului feroviar pe prima porțiune a magistralei Arad – Alba Iulia, linie care urma să fie finalizată integral în decembrie 1868.

Dar pentru oamenii locului, momentul cel mai important nu a fost plecarea din Arad sau oprirea din Deva.

A fost sosirea în Piski.

În acea zi, vestea că trenul urma să ajungă se răspândise în toate satele din jur. Oamenii veniseră cu ore bune înainte de sosire. Unii stăteau pe lângă liniile proaspăt montate, alții priveau curioși clădirea gării, iar copiii se apropiau timid de șinele lucioase.

Când locomotiva a apărut în depărtare, se auzea mai întâi un zgomot greu, ritmic.

Apoi un fluier lung a tăiat liniștea câmpului.

Locomotiva se apropia încet, pufăind abur alb și aruncând fum negru pe coșul înalt. Pentru mulți dintre cei prezenți, era prima dată când vedeau o astfel de mașinărie.

Atmosfera de la sosire

Autoritățile feroviare și administrația locală pregătiseră un moment festiv.

La sosirea trenului au fost organizate ceremonii oficiale, iar o fanfară militară cânta lângă clădirea gării.

Oficialii au ținut discursuri despre progres, despre comerț și despre noua eră pe care calea ferată o aducea în această regiune.

Se vorbea despre faptul că trenul va scurta distanțele și va lega mai repede orașele și satele de-a lungul Mureșului.

Dar pentru oamenii simpli, momentul era în același timp fascinant și neliniștitor.

Unii priveau locomotiva cu admirație, alții cu teamă. În sate circulau tot felul de povești despre viteza trenului, care li se părea de neînchipuit celor obișnuiți doar cu căruțele trase de cai.

Cum se călătorea atunci

Trenurile de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu ofereau confortul cu care suntem obișnuiți astăzi.

Vagoanele erau împărțite pe trei clase.

La clasa I și a II-a, interiorul era amenajat cu banchete capitonate și compartimente elegante. Totuși, iluminatul se făcea cu lămpi cu ulei sau lumânări, care produceau fum.

La clasa a III-a, condițiile erau mult mai simple.

Pasagerii stăteau pe bănci din lemn, iar spațiul era adesea aglomerat.

Un alt aspect neplăcut era fumul locomotivei.

Pentru că locomotivele ardeau cărbune, funinginea ajungea adesea în vagoane. Cei care stăteau lângă ferestre coborau din tren cu hainele acoperite de praf negru.

De aceea, ferestrele erau adesea ținute închise, chiar și în zilele foarte calde.

Frânarea trenului

Sistemele moderne de frânare nu existau încă.

Fiecare vagon avea propriul frânar, care stătea într-o mică gheretă montată la capătul vagonului.

La semnalul mecanicului, acesta acționa manual frâna, strângând mecanismul care încetinea roțile.

Coordonarea acestor frânari era esențială pentru oprirea trenului în siguranță.

Oamenii locomotivei

Mecanicul și fochistul locomotivei MAROS PORTA erau priviți cu respect.

Uniformele lor aveau nasturi de alamă lucioși, iar disciplina era strictă, aproape militară.

Ei erau cei care stăpâneau focul din cazan și controlau uriașa mașinărie de fier.

Pentru cei care îi priveau de pe peron, acești oameni păreau adevărați stăpâni ai unei forțe necunoscute până atunci.

Există și o legătură directă între construcția căii ferate și începuturile comunității feroviare din Piski.

Mulți dintre muncitorii care au lucrat la construcția depoului și la montarea liniilor – cei care au transportat piatra de andezit din Măgura Uroiului – aveau să devină mai târziu primii angajați ai atelierelor feroviare.

Din oameni care tăiau piatră sau încărcau vagoane au devenit mecanici, fierari sau lăcătuși ai căii ferate.

Astfel, în acea zi de august 1868, nu a sosit doar un tren în gara Piski.

A sosit începutul unei lumi noi.

O lume în care sunetul locomotivei, aburul ridicat deasupra depoului și zgomotul roților pe șine aveau să devină, pentru generații întregi, ritmul după care avea să bată inima Simeriei.

Sosirea locomotivei MAROS PORTA la Piski

21 august 1868

După-amiaza era caldă, iar aerul tremura ușor deasupra câmpurilor întinse dintre Mureș și Strei. În apropierea noii gări din Piski, oamenii se adunaseră încă de la prânz. Nimeni nu voia să piardă momentul despre care se vorbea de zile întregi: sosirea primului tren.

Pe marginea liniilor proaspăt montate stăteau țărani veniți din Biscaria și din satele din jur. Unii își sprijineau coatele pe gardul gării, alții priveau atent șinele lucioase, de parcă așteptau să se întâmple ceva neobișnuit.

Copiii erau cei mai nerăbdători.

Se apropiau de șine, le atingeau cu palma și apoi fugeau râzând înapoi spre părinți. Pentru ei, calea ferată era un lucru nou, aproape misterios.

Deodată, în depărtare, dinspre valea Mureșului, s-a auzit un sunet prelung.

Un fluier.

Oamenii au amuțit pentru o clipă.

Apoi, de după o ușoară curbă a liniei, a apărut o pată de fum negru care se ridica încet spre cer.

Locomotiva 17 – MAROS PORTA se apropia.

Roțile ei grele băteau ritmic șinele, iar din coșul înalt se ridicau nori groși de abur și fum. Sub lumina soarelui de august, metalul negru al cazanului strălucea ca o armură.

Pentru oamenii adunați pe peron, era ca și cum o ființă uriașă de fier se apropia încet de satul lor.

Unii au făcut un pas înapoi.

Alții au rămas nemișcați, privind fascinați.

Când locomotiva a intrat în gară, roțile au scârțâit scurt pe șine, iar mecanicul a tras din nou de fluier.

Era ora 14:30.

Primul tren ajunsese la Piski.

Pe peron, fanfara militară a început să cânte, iar oficialii căilor ferate și reprezentanții administrației locale s-au apropiat pentru a întâmpina trenul.

S-au rostit discursuri despre progres, despre comerț și despre drumul de fier care urma să aducă dezvoltare în întreaga regiune.

Se vorbea despre cum trenul avea să scurteze drumurile care altădată durau zile întregi.

Dar oamenii din mulțime priveau mai ales locomotiva.

Era mare, neagră și fierbinte, ca un animal care respiră foc.

Fochistul a deschis ușa focarului pentru o clipă, iar o lumină roșiatică a izbucnit din interiorul cazanului.

Câțiva copii au tresărit.

Alții au râs, încântați.

În spatele locomotivei se aflau vagoanele trenului.

Cele de clasa I și a II-a aveau ferestre mari și compartimente elegante, cu banchete capitonate. În interior, lumina venea de la lămpi cu ulei sau lumânări.

Vagoanele de clasa a III-a erau mult mai simple.

Bănci din lemn tare, spațiu îngust și ferestre mici.

Iar peste tot se simțea mirosul specific al locomotivelor cu abur: fum, cărbune și metal încins.

Pe acoperișul fiecărui vagon se afla câte o mică gheretă.

Acolo stăteau frânarii, oamenii care acționau manual frânele trenului la semnalul mecanicului. În acea vreme nu existau încă sistemele automate de frânare.

Mecanicul locomotivei a coborât primul.

Purta uniformă feroviară cu nasturi de alamă care străluceau în soare. În spatele lui a apărut fochistul, cu hainele pătate de funingine.

Pentru oamenii din colonie, acești doi oameni păreau stăpânii unei puteri extraordinare.

Ei erau cei care țineau în viață mașina de fier care tocmai traversase valea Mureșului.

Printre cei adunați pe peron se aflau și câțiva dintre muncitorii care lucraseră la construcția liniei ferate.

Ei transportaseră piatra de andezit din Măgura Uroiului, din care fuseseră ridicate fundațiile gării și ale depoului.

În acea zi, mulți dintre ei priveau locomotiva cu mândrie.

Știau că o parte din munca lor se regăsea în acea realizare.

Unii dintre acești oameni aveau să rămână acolo pentru tot restul vieții.

În anii care au urmat, mulți dintre muncitorii șantierului feroviar au devenit mecanici, fierari sau lăcătuși ai depoului din Piski.

Astfel s-a născut prima generație de ceferiști ai orașului.

Iar în acea după-amiază de august 1868, când locomotiva MAROS PORTA a fluierat pentru prima dată în gara Piski, oamenii nu știau încă un lucru.

Sunetul acela avea să devină, pentru generații întregi, sunetul care anunța începutul unei noi epoci.

Epoca în care Simeria avea să crească în jurul căii ferate, iar depoul și liniile de tren aveau să devină inima orașului.

Iar când, în 1868, primul tren a trecut prin Piski (Simeria) spre Alba Iulia, în chiar ziua de Crăciun, a fost o minune a vremurilor: 155 de kilometri parcurși în doar patru ore și ceva!

 

Se spune că oamenii au ieșit din case, s-au adunat pe marginea șinelor și au privit locomotiva ca pe o ființă vie. Aburul se ridica dens, roțile scânteiau în soarele de iarnă, iar zgomotul metalic părea un tunet. Pentru bătrânii din sat, era un semn al vremurilor noi.

Pentru tineri, o promisiune.

În acea clipă, fără să știe, oamenii din Piski priveau începutul unei transformări care avea să schimbe pentru totdeauna destinul locului. Dintr-un sat liniștit de pe malul Mureșului, așezarea avea să devină, în doar câteva decenii, unul dintre cele mai importante noduri feroviare ale Transilvaniei.

 

Dar să revenim la începuturile Simeriei.

În 1866, odată cu lucrările marii căi ferate, la marginea satelor Simeria Veche, Săulești și Biscaria a fost ridicată o colonie a muncitorilor. Aici au venit nemți, maghiari, slovaci, cehi, dar și români din satele hunedorene. Fiecare cu limba lui, cu obiceiurile lui, dar toți uniți de același rost: să ridice linia de fier care lega Aradul de Alba Iulia.

Pentru prima dată în istoria acestor locuri, oameni veniți din regiuni diferite ale imperiului au început să trăiască și să muncească împreună. Valea Mureșului, până atunci liniștită și rurală, devenea un punct de întâlnire al unor destine venite din multe direcții.

 

Locul purta numele de Piski, o așezare mică, rurală, care nu bănuia că avea să devină nod feroviar.

În acei ani, satul era încă modest: câteva case răsfirate, grădini, drumuri de pământ și liniștea obișnuită a unei comunități agricole. Dar în jurul lui începea deja să se contureze o lume nouă, legată de fierul șinelor și de ritmul șantierului.

Colonia a fost botezată simplu – „Colonia Mică”. Case nu existau încă, ci doar barăci din lemn, așezate una lângă alta, acoperite cu șindrilă sau paie. Însă dincolo de aspectul lor modest, fiecare baracă era plină de viață:

dimineața, în zori, bărbații plecau la șantier, purtând la brâu uneltele grele; femeile rămâneau în colonie, pregătind mâncarea la focuri mari, spălând rufele în apele Streiului sau îngrijind grădinițele din fața barăcilor; copiii alergau desculți printre șinele neterminate, învățând de mici să se ferească de vagoanele care transportau piatră și lemn.

Pentru copii, șantierul era o lume de descoperit: grămezi de piatră, traverse de lemn, roabe și căruțe încărcate. Pentru adulți însă era o muncă grea, care începea înainte de răsărit și se termina abia când lumina zilei se stingea peste vale.

Pe malul râului Strei, în diminețile de toamnă, ceața se așeza peste șantier. Se auzea doar lovitura repetată a fierului în piatră și strigătele de coordonare. Uneori, o viitură de primăvară întârzia lucrările și terasamentele trebuiau refăcute. Munca era reluată fără plângere.

Șantierul devenise ritmul zilnic al locului. Fiecare zi aducea câțiva metri noi de terasament, câteva traverse montate și încă un pas spre legarea Transilvaniei de rețeaua feroviară a imperiului.

Seara, colonia prindea alt chip: câte o armonică sau o vioară se auzea dintr-o baracă, cântece slovăcești se amestecau cu romanțe ungurești și cu doine românești. Limbile erau diferite, dar râsul și bucuria erau aceleași. Așa s-au legat prietenii și căsătorii mixte, iar Simeria a început să respire diversitate culturală încă din leagănul său.

Această amestecare de limbi și tradiții a dat coloniei o atmosferă aparte. Oamenii învățau unii de la alții cuvinte, obiceiuri și cântece, iar viața de zi cu zi devenea o punte între culturi.

Se povestește că un tânăr muncitor slovac s-a îndrăgostit de o fată din Săulești, iar nunta lor a fost prima sărbătoare mare din colonie. S-au cântat cântece în trei limbi, iar bătrânii din sat au privit uimiți cum lumea veche și cea nouă se împleteau.

Pentru oamenii din satele din jur, colonia era un loc neobișnuit. Aducea cu ea obiceiuri noi, fețe necunoscute și un ritm de viață diferit de cel al satului tradițional.

Colonia de lemn nu a rămas mult timp doar provizorie. Treptat, barăcile s-au înlocuit cu case de cărămidă și piatră, s-au ridicat primele prăvălii și birturi, apoi o școală și o mică biserică. În apropierea gării s-a instalat telegraful, iar ceasul de peron a început să măsoare timpul cu precizie nouă, necunoscută satelor din jur.

Odată cu aceste schimbări, colonia începea să capete conturul unei adevărate așezări. Oamenii nu mai trăiau doar provizoriu lângă șantier; începeau să se stabilească aici cu gândul la viitor.

Fumul sobelor a început să urce mai des către cer, semn că oamenii își găsiseră nu doar de lucru, ci și un loc de trai.

Din această colonie modestă, ridicată din lemn și piatră, avea să se nască treptat nucleul viitorului oraș Simeria, orașul care avea să crească odată cu trenurile ce străbăteau valea Mureșului.

         Dar viața nu era ușoară. Incendii izbucneau des în barăcile de lemn. Epidemiile loveau colonii întregi, iar muncitorii trebuiau să se ridice din pat și să meargă la șantier chiar și bolnavi. Medici erau puțini, iar leacurile adesea improvizate.

Totuși, spiritul lor de rezistență era puternic. Oameni veniți din toate colțurile Europei au rămas aici, iar Piski – cum se numea atunci Simeria – a început să crească în jurul gării, devenind un nod feroviar și o comunitate închegată.

Gara a devenit inima locului. Acolo soseau știri din Arad și Alba Iulia. Acolo se întâlneau comercianți, soldați, funcționari, țărani. Acolo începea și se termina lumea pentru mulți.

Așadar, începuturile Simeriei s-au scris cu sudoare, dar și cu speranță. Din Colonia de Lemn și Piatră s-a născut un oraș care avea să-și continue drumul în istorie, purtând mereu amprenta muncii și a solidarității dintre oameni.

 O nouă eră pentru Simeria începea.

Dar dincolo de cifrele seci ale istoriei și de hărțile inginerilor, adevărata viață a Coloniei se măsura în detalii mărunte, pe care doar bătrânii locului le mai știau.

Se spunea că praful de andezit adus de la Măgura Uroiului se depunea peste tot: pe hainele întinse la uscat, pe ferestrele mici ale barăcilor și chiar în gustul pâinii coapte în cuptoarele improvizate.

Era praful unei lumi care se construia sub ochii lor.

Măgura Uroiului, cunoscută și sub numele de „Cușma”, este un deal vulcanic format din andezit, o piatră extrem de dură și rezistentă, ideală pentru lucrări de infrastructură. Cariera a fost exploatată încă din antichitate, fiind folosită de daci și apoi de romani, însă activitatea ei a devenit deosebit de intensă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu apariția căii ferate.

Construcția primei mari linii feroviare din Transilvania, Arad – Alba Iulia, inaugurată în decembrie 1868, a necesitat cantități uriașe de piatră pentru terasamente și ziduri de sprijin. Pentru că Piski, actuala Simeria, devenea un punct strategic al rețelei feroviare, apropierea Măgurii Uroiului a făcut ca aceasta să devină principala sursă de material pentru lucrări.

În acei ani, înainte ca transportul pe șine să fie complet funcțional pentru materialele de construcție, piatra era adusă zilnic cu căruțe grele care coborau de pe versanții Măgurii spre șantierul din vale. Zgomotul roților de lemn și strigătele căruțașilor se auzeau încă din zori, iar drumul prăfuit devenise o parte obișnuită a vieții coloniei.

Andezitul de la Uroi nu a fost folosit doar pentru fundația căii ferate. Din aceeași piatră s-au ridicat zidurile atelierelor feroviare și ale primelor clădiri administrative din Piski, punând bazele orașului modern.

Un moment de cotitură a fost apariția primului depou de locomotive.

Nu era doar o clădire de cărămidă, ci aproape un templu al noii epoci. Acolo, mecanicii germani îi învățau pe tinerii români și maghiari tainele locomotivei cu abur: ungerea bielelor, întreținerea roților, forța presiunii din cazan. Se năștea atunci o ierarhie bazată pe merit, nu pe nume. Cel care știa să „îmblânzească” mastodontul de fier era privit cu același respect cu care era privit odinioară cel mai vrednic gospodar al satului.

          Depoul de locomotive din Simeria a fost construit între anii 1867 și 1868, fiind parte integrantă a dezvoltării nodului feroviar Piski – numele sub care era cunoscută atunci Simeria.         Construcția lui nu a fost un simplu proiect tehnic, ci o etapă esențială în transformarea locului într-un centru feroviar de importanță regională.

Lucrările au început odată cu dezvoltarea liniei ferate Arad – Alba Iulia, una dintre marile investiții feroviare ale Imperiului Austro-Ungar din acea perioadă. Pentru a susține traficul de locomotive și vagoane era nevoie de infrastructură nouă: depou, ateliere de reparații, magazii și clădiri administrative.

În acei ani, colonia feroviară din Piski era încă tânără, dar creștea rapid.

În jurul șantierului depoului se vedeau zilnic zeci de muncitori. Unii ridicau zidurile de cărămidă ale halelor, alții montau șinele interioare pe care locomotivele urmau să fie aduse pentru revizie. Aburul, zgomotul metalului și mirosul de ulei ars deveniseră deja parte din viața locului.

În acele timpuri, spre sfârșitul anilor 1860, depoul și atelierele din Piski reprezentau una dintre cele mai moderne baze tehnice ale rețelei feroviare din Transilvania. Ele au fost construite după standardele riguroase ale Căilor Ferate Maghiare de Stat (MÁV), care impuneau reguli stricte de organizare și întreținere a locomotivelor.

Dar adevăratele vedete ale depoului erau locomotivele.

Pentru oamenii locului, ele păreau niște creaturi uriașe de fier, vii, care respirau abur și foc. Copiii priveau uimiți când locomotivele intrau încet în remiză, iar roțile lor grele scârțâiau pe șinele depoului.

 

         Locomotivele care circulau prin depoul Simeria (Piski) la inaugurarea liniei, în 1868, erau realizări remarcabile ale ingineriei industriale a epocii. Majoritatea proveneau din atelierele imperiale ale vremii, în special din fabrica Sigl din Viena sau din uzinele feroviare ale regatului maghiar.

Aceste locomotive aveau o siluetă impresionantă.

Cazanele erau lungi și masive, construite din plăci de oțel nituite manual. Întreaga locomotivă era vopsită într-un negru lucios, iar coșul de fum era înalt și ușor evazat la capăt, pentru a împiedica scânteile să aprindă câmpurile uscate de pe marginea căii ferate.

Roțile lor erau uriașe.

Locomotivele de pasageri aveau roți motoare foarte mari, proiectate pentru viteză, în timp ce locomotivele de marfă aveau mai multe perechi de roți mai mici, menite să ofere o forță mai mare de tracțiune.

În spatele locomotivei era atașat întotdeauna tenderul, un vagon special care transporta rezervele de cărbune și apă necesare drumului.

Cabina mecanicului era simplă.

La început, mecanicii și fochiștii lucrau în cabine aproape complet deschise, fiind expuși direct ploii, vântului, fumului și scânteilor provenite din focarul locomotivei.

Pe timp de iarnă, când vântul cobora rece de pe valea Mureșului, mecanicii își înfășurau gâtul cu eșarfe groase, iar fochiștii aruncau lopată după lopată de cărbune în focar. În spatele lor, locomotiva pufăia greu, ca o ființă uriașă care trebuia hrănită necontenit cu foc și apă.

Aceste locomotive erau numite de oameni „mașini de foc”.

Deși păreau greoaie și lente, ele puteau atinge viteze de 40–60 km/h, o performanță extraordinară pentru acea epocă, când majoritatea oamenilor se deplasau încă cu căruțe trase de cai.

Unele locomotive primeau chiar nume proprii, nu doar numere de serie. Erau botezate după orașe, râuri sau regiuni ale imperiului, ceea ce le făcea mai ușor de recunoscut și de ținut minte de către mecanici.

După fiecare cursă lungă pe linia Arad – Alba Iulia, locomotivele ajungeau în depoul din Piski pentru întreținere.

În remiza semicirculară, luminată slab de lămpi cu petrol, mecanicii și lăcătușii lucrau ore întregi. Curățau funinginea depusă pe cazane, verificau roțile, ungeau osiile și reparau piesele uzate. Aburul cald se ridica în tavanul rotundei, iar mirosul de ulei și metal încins plutea peste tot.

Astfel, depoul din Piski nu era doar un loc de garare a locomotivelor.

Era locul unde aceste mașini uriașe de fier erau îngrijite, pregătite și trimise din nou pe drum, ducând cu ele oameni, mărfuri și speranțele unei epoci care descoperea viteza și puterea tehnologiei.

În fiecare dimineață, când prima locomotivă părăsea depoul și fluiera lung peste câmpurile din jur, oamenii din colonie știau că o nouă zi începe. Era sunetul care lega Piski de lumea largă și care anunța că, aici, la poarta Transilvaniei, istoria mergea mai departe pe șine de fier.

Seara, când soarele apunea peste Mureș, Colonia căpăta un miros specific: amestecul de fum de fag din sobele de gătit și mirosul de ulei ars și smoală de la traversele proaspăt așezate.

Deși trăiau în condiții aspre, oamenii din Piski începuseră să prindă rădăcini. Nu mai erau doar muncitori sezonieri. Deveneau simerieni.

Îmi imaginez și acum cum arăta prima piață improvizată lângă calea ferată.

Țăranii din Sântandrei sau Bârcea veneau cu căruțele pline de legume, brânză și lapte. Priveau cu uimire și uneori cu teamă forfota din Colonie.

Schimbul nu era doar de produse, ci și de cuvinte. În acel amestec de limbi s-a născut un dialect local, un fel de „esperanto” al gării, unde termenii tehnici feroviari se împleteau cu graiul hunedorean.

Trecerea de la lemn la piatră nu a fost doar o schimbare de materiale, ci una de mentalitate.

Când prima casă solidă, cu fundație adâncă, a luat locul unei barăci șubrede, a devenit clar că drumul de fier nu doar trece prin Simeria. El rămâne aici.

Orașul nu mai era un șantier. Devenea o destinație.

Așa s-a închis cercul începuturilor.

Din sudoarea celor flămânzi și din viziunea inginerilor imperiului, Colonia de Piatră și Lemn și-a lepădat vechea piele, pregătindu-se pentru ceea ce avea să devină mândria regiunii:

cel mai important nod feroviar de pe Valea Mureșului.

 Totuși, spiritul lor de rezistență era puternic. Oameni veniți din toate colțurile Europei au rămas aici, iar Piski – cum se numea atunci Simeria – a început să crească în jurul gării, devenind treptat un nod feroviar și o comunitate închegată.

În acele vremuri de pionierat, un rol neștiut, dar esențial, l-au avut atelierele improvizate. Nu erau doar locuri de muncă, ci adevărate școli de viață. În aceste spații simple, ridicate din scânduri și acoperite cu tablă sau șindrilă, se învățau meserii noi pentru oamenii locului.

Acolo, lângă forjă, un sas îi arăta unui român cum se călește oțelul pentru a rezista frecării șinelor, în timp ce un slovac le împărțea tuturor tutun de pipă adus de departe. În zgomotul barosului și în scânteile fierului încins, barierele de limbă dispăreau. Rămânea doar solidaritatea omului în fața mașinăriei.

Mulți dintre acei muncitori nu veniseră cu meserie. Dar în scurt timp au învățat să fie fierari, mecanici, lăcătuși sau tâmplari de cale ferată. Astfel au apărut primele generații de meseriași care aveau să dea identitatea feroviară a orașului.

Un simbol al acelei rezistențe era ceasul gării.

Pentru simerieni, el nu măsura doar timpul, ci și speranța. Când bătea ora exactă, colonia întreagă tresărea: bărbații își potriveau pasul spre depou, iar femeile știau că e timpul să pună ceaunul pe foc.

Era o rigoare nouă, aproape „nemțească”, care începea să se instaleze într-o zonă unde până atunci timpul se măsura după ritmul naturii: după răsăritul soarelui peste Măgura Uroiului și după apusul lui peste lunca Mureșului.

Drumul de fier aducea cu el nu doar trenuri, ci și o nouă disciplină a vieții.

Și mai era ceva ce dădea viață Coloniei: apa.

Deși Mureșul și Streiul curgeau aproape, apa potabilă era o bogăție. Primele fântâni săpate adânc în solul pietros au devenit repede locuri de întâlnire ale comunității.

Acolo se aflau noutățile de pe șantier, acolo se povesteau accidentele sau izbânzile zilei, acolo se puneau la cale primele nemulțumiri și discuții despre condițiile de muncă. Uneori, tot acolo se nășteau și primele idile între fetele din satele vecine și tinerii mecanici veniți să-și caute norocul la „Drumul de Fier”.

Treptat, imaginea de „șantier prăpădit” a început să pălească.

Colonia începea să capete chip de așezare stabilă. Oamenii au început să aducă cu ei nu doar unelte, ci și lucruri care arătau dorința de a rămâne: mobile, icoane, fotografii de familie și, mai ales, flori.

La ferestrele micilor case de cărămidă care luau locul barăcilor au apărut mușcate roșii. Era un semn simplu, dar profund: pribegia începea să se sfârșească.

Cei care veniseră să stea o lună au rămas o viață.

În jurul gării și al depoului s-a format treptat o lume nouă. Meserii necunoscute până atunci în satele din jur – mecanici, fochiști, impiegați, revizori de cale – au devenit ocupații respectate.

Copiii celor veniți la muncă pe șantier nu mai creșteau doar pentru plug sau pentru pășune. Ei învățau să citească orarul trenurilor, să recunoască sunetul locomotivei și să viseze la drumuri lungi, dincolo de dealurile Hunedoarei.

Așa s-a născut sufletul Simeriei. Dintr-un amestec de praf de cărbune, miros de flori de câmp și sunet de sirenă de locomotivă.

Nu era un oraș construit de regi sau de mari dregători. Era un oraș ridicat cu palma și cu inima de oameni care au crezut că viitorul vine pe șine.

O nouă eră pentru Simeria începea.

Dar începutul acestei ere nu a fost liniștit și nici ușor. Fiecare zi aducea o nouă încercare, iar fiecare noapte lăsa în urmă oboseala unor oameni care învățau să trăiască între speranță și primejdie. Trenurile nu veneau încă în ritmul sigur de mai târziu, iar șinele, podurile și clădirile cereau necontenit reparații, întăriri și pricepere.

În diminețile reci, când ceața se ridica greu de pe lunca Streiului, colonia părea o așezare desprinsă dintre două lumi. Dinspre sate veneau care încărcate cu lemn, piatră și hrană, iar dinspre gară se auzea suflarea grea a locomotivelor, ca niște animale uriașe de fier care cereau foc, apă și brațe omenești. Între ele se mișcau oamenii – mici, grăbiți, încărunțiți prea devreme de fum și de griji – dar cu o dârzenie pe care nimic nu părea s-o poată frânge.

În casele modeste ale coloniei, serile aveau o lumină aparte. Lămpile cu petrol ardeau slab, iar pe mesele din lemn aspru se adunau bucăți de pâine, cepe, câte o supă groasă și poveștile zilei. Bărbații vorbeau despre roți, osii, semnale și schimbătoare de cale; femeile despre copii, despre gospodărie și despre dorul de locurile din care plecaseră. Dar, fără să-și dea seama, toți vorbeau de fapt despre același lucru: despre cum prinde rădăcini o lume nouă.

Se spune că, în acei ani, nimeni nu dormea cu adevărat adânc în colonia feroviară. Un fluier de locomotivă în toiul nopții, un ciocan bătând grăbit în depou, o veste adusă de un mesager de la linie puteau scoate oricând oamenii din așternut. Calea ferată nu cunoștea odihnă deplină. Iar cei care o slujeau învățau, la rândul lor, să trăiască într-o veghe continuă, ca și cum viitorul însuși le-ar fi bătut mereu la ușă.

Încet-încet, Piski nu mai era doar un loc de trecere. Devenea un loc de apartenență. Aici se legau prietenii trainice, aici se botezau copii, aici se făceau nunți simple, dar pline de căldură. Aici, în apropierea depoului și a liniilor, se auzeau pentru prima dată cântece în mai multe limbi, rostite de oameni diferiți, dar uniți de aceeași pâine câștigată greu și de aceeași speranță într-o viață mai bună.

Și poate că tocmai în această amestecare de neamuri, de graiuri și de destine stă una dintre marile taine ale Simeriei. Orașul nu s-a născut dintr-o singură rădăcină, ci din mai multe, adunate în același pământ. De aceea a avut încă de la început ceva rar: puterea de a-i primi pe cei veniți din alte locuri și de a-i face, în timp, ai săi.

În jurul gării, lumea începea să se așeze ca într-un desen tot mai limpede. Ulițele se conturau, curțile se împrejmuiau, iar locurile care altădată păreau provizorii începeau să capete nume, rost și memorie. Copiii alergau pe lângă garduri, imitând cu brațele întinse mersul locomotivelor, iar bătrânii priveau de la porți cu uimirea acelora care știau că trăiesc o schimbare cum rar se vede într-o viață de om.

Mai întâi a venit rânduiala muncii. Apoi a venit rânduiala casei. Și, după ele, a venit rânduiala sufletului. Oamenii au început să nu se mai întrebe doar cât vor rămâne aici, ci cum va arăta locul acesta peste ani. Iar din această întrebare simplă s-a născut, fără vorbe mari, începutul unui oraș adevărat.

Astfel, din noroi, fum și trudă, Piski a început să semene tot mai puțin cu o colonie de margine și tot mai mult cu inima unui ținut în schimbare. Șinele nu mai uneau doar locuri de pe hartă, ci și vieți omenești. Gara nu mai era doar un punct de oprire, ci centrul unei lumi care învăța să respire în ritmul locomotivei.

Iar când soarele apunea peste lunca Mureșului și cerul se înroșea deasupra depoului, peste toată așezarea se așternea pentru câteva clipe o pace adâncă. În acele momente, chiar și cei mai obosiți dintre muncitori simțeau că nu trudiseră zadarnic. Sub mâinile lor, fierul devenise drum. Sub pașii lor, pământul devenise așezare. Iar din voința lor, Piski începea să se prefacă, încet, sigur și iremediabil, în Simeria de mai târziu.

  

În capitolele următoare vom vedea cum această așezare a evoluat treptat și cum au apărut elementele care au dus, în timp, la formarea orașului Simeria.

   Imaginile prezentate în cadrul proiectului includ fotografii istorice restaurate și reconstituiri vizuale realizate pe baza documentelor și informațiilor istorice despre orașul Simeria.

   Acest text face parte din proiectul „Povestea orașului meu – Simeria”.

   Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Autor: Rot Mircea Cristian
Proiect: Povestea orașului meu – Simeria
Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media

• Cuprins