Povestea orasului meu Simeria, Capitolul 6. Ecouri culturale și sportive în Colonia Muncitorească si orasul Simeria

Ecouri culturale și sportive în Colonia Muncitorească si orasul Simeria.

 

În anii în care Colonia Muncitorească Simeria se așeza tot mai limpede pe harta locului, viața oamenilor nu era alcătuită doar din muncă, abur, fier și zgomotul roților de tren. Dincolo de ritmul aspru al căii ferate, în sufletul acestei așezări tinere creștea și o altă nevoie: aceea de lumină, de apropiere și de viață comunitară. Oamenii simțeau că nu pot trăi numai din trudă. Aveau nevoie și de cânt, și de carte, și de întâlnire, și de bucuria de a fi împreună.

Așa au prins rădăcină, în sânul coloniei, primele forme de viață culturală organizată. S-au înființat un cor și o fanfară, iar glasurile lor au început să însoțească sărbătorile, adunările și momentele importante ale comunității. În același timp, o asociație de lectură le deschidea oamenilor drumul spre cunoaștere, iar o asociație a tineretului aducea în prim-plan forța, entuziasmul și neliniștea frumoasă a generației tinere. Toate acestea dădeau coloniei nu doar activitate, ci și suflet.

Într-o asemenea atmosferă, era firesc să se nască și gândul unei asociații sportive. Dacă mintea și spiritul începeau să fie cultivate prin muzică, lectură și întâlniri culturale, atunci și trupul tinerilor trebuia întărit prin mișcare, disciplină și exercițiu organizat. Nevoia aceasta nu a venit dintr-o modă a vremii, ci din însăși maturizarea unei comunități care începea să înțeleagă tot mai bine că formarea omului trebuie să fie întreagă.

Astfel, la 28 mai 1909, lua ființă PVSE – Piski Vasutas Sport Egylet, adică Asociația Sportivă Feroviară din Simeria. Era un pas important pentru colonia muncitorească, chiar dacă începuturile nu au fost deloc ușoare. Asociația se lovea de lipsuri materiale, iar sprijinul nu venea pretutindeni. Mai mult decât atât, existau oameni din localitate și chiar dintre oficialități care priveau această inițiativă cu reținere sau cu neîncredere. Pentru unii, jocul tinerilor cu mingea părea ceva nefiresc, ciudat și chiar rușinos pentru acele vremuri.

Dar ceea ce la început părea neobișnuit avea să devină, cu timpul, parte din viața locului. Dincolo de împotriviri și de lipsuri, sportul a început să-și facă loc în inima coloniei. Nu era doar o formă de mișcare, ci și o școală a voinței, a disciplinei și a solidarității. Tinerii învățau să fie împreună, să respecte reguli, să lupte pentru un scop comun și să simtă bucuria apartenenței la o echipă.

Așa s-au legat, în Simeria de altădată, cultura și sportul, ca două brațe ale aceleiași deveniri comunitare. Ele nu au adus doar momente de destindere, ci au contribuit la formarea unei identități locale puternice, la apropierea dintre oameni și la întărirea sentimentului că aparțin aceluiași loc și aceluiași destin.

Pentru cei care nu sunt simerieni, pentru cei mai tineri sau pentru cei care nu mai cunosc aproape nimic din trecutul acestui oraș, asemenea fragmente de istorie au o valoare aparte. Ele ne vorbesc despre preocupările, bucuriile și începuturile străbunicilor, bunicilor și părinților noștri. Ne arată cum s-a născut tradiția fotbalului simerian și cum, într-o colonie muncitorească ridicată în jurul căii ferate, oamenii au știut să clădească nu doar locuri de muncă, ci și o adevărată viață de comunitate.

În felul acesta, Colonia Muncitorească Simeria nu a fost doar un spațiu al muncii, ci și un loc în care s-au semănat, cu răbdare, semințele culturii, ale solidarității și ale spiritului sportiv. Iar din aceste începuturi, aparent modeste, avea să se nască o moștenire care merită păstrată și spusă mai departe.

Schimbarea de nume, un nou teren și anii de afirmare

Anul 1919 a adus pentru mișcarea sportivă din Simeria nu doar o nouă etapă, ci și o nouă identitate. Vechea denumire, Piski Vasutas Sport Egylet (PVSE), a fost înlocuită cu numele care avea să rămână adânc legat de memoria sportivă a orașului: Asociația Sportivă CFR Simeria. Nu era doar o schimbare formală, ci semnul unei maturizări și al unei așezări mai clare în viața sportivă a vremii.

În acei ani, echipa de fotbal a CFR-ului simerian participa în campionatul categoriei I din cadrul districtului de fotbal Arad, alături de formații cunoscute precum AMEFA, ATE, AAC și Olimpic Arad, alcătuind împreună o serie regională. Pentru o comunitate precum Simeria, o asemenea prezență nu era deloc lipsită de însemnătate. Ea arăta că fotbalul local depășise faza începuturilor fragile și începea să se așeze într-un cadru competițional adevărat. 

Tot atunci, echipa simeriană a cunoscut și un proces de înnoire. Din lotul de tineret au fost aduși jucători care aveau să dea un nou suflu formației: Velicsek Rudolf, Bogdan, Balazsi, Ghebrovschi, Matei, Cosma Victor, Tapoș, Mohilla, Meszaros, Ambruș Boldijar, Matli, Sztankoczi și Horvat Victor. Era generația tânără care venea să ducă mai departe tradiția începută cu greutate, dar păstrată cu încăpățânare.

Pentru ca întrecerile sportive să se poată desfășura în condiții mai bune, noul comitet de conducere a luat o hotărâre importantă: mutarea terenului de fotbal într-o zonă mai centrală a orașului. Nu a trecut mult și locul potrivit a fost găsit și închiriat. Noul teren se afla în perimetrul mărginit de străzile Mihai Viteazul, Anton Pann și Privighetorii.

 

Noua arenă de fotbal avea dimensiuni potrivite pentru jocuri oficiale: 100 de metri lungime și 60 de metri lățime. Pe laturile de nord și de vest era mărginită de un zid de cărămidă, spre sud de gardul bisericii, iar spre est de clădirea cinematografului. Terenul nu era împrejmuit cu plasă de sârmă, iar spectatorii urmăreau meciurile chiar de pe margine. Pe una dintre laturi au fost așezate bănci de lemn, simple, dar suficiente pentru oamenii care veneau să-și vadă echipa și să trăiască emoția jocului.

Atmosfera de atunci trebuie să fi avut ceva aparte. Nu era stadionul de mai târziu, cu tribune largi și amenajări moderne, ci un spațiu încă simplu, apropiat de oameni, unde fotbalul se vedea de aproape, aproape de linia de margine, aproape de strigătul jucătorilor și de entuziasmul publicului. Era, într-un fel, imaginea unei lumi în care sportul creștea odată cu orașul.

1928 – grija pentru stadion și strălucirea unui bal memorabil

Dacă anii de după 1919 au fost anii așezării și consolidării, 1928 găsea conducerea asociației într-o altă febră: aceea a rezolvării problemei unui teren destinat unui adevărat stadion sportiv. În ședința din 9 ianuarie, au fost desemnați patru membri într-o comisie care trebuia să verifice dacă terenul atribuit de Consiliul Județean de Reformă Agrară era sau nu corespunzător pentru această destinație. Cei cărora li s-a încredințat această sarcină au fost: Theesz Ioan, Lengel Rudolf, Petric Vasile și Nuszbaum Ștefan.

În aceeași perioadă, se stabilea și data de 18 februarie pentru organizarea unui Bal mascat costumat, eveniment care avea să rămână în amintirea vremii ca unul dintre cele mai reușite din întreg județul. Nu era doar o petrecere, ci și o dovadă a vitalității sociale și culturale pe care o câștigase Simeria în acei ani.

Ziarul „Hunyadvármegye”, în numărul din 25 februarie 1928, a dedicat acestui bal o pagină întreagă, semn al importanței pe care evenimentul o căpătase. Presa informa cititorii că la bal au participat invitați din Deva, Orăștie, Călan, Hunedoara și Cugir, iar numărul persoanelor costumate s-a ridicat la 90. La miezul nopții, după tradiția balurilor mascate, măștile au fost scoase, iar apoi a urmat festivitatea de premiere.

La categoria femei, premiul I a fost acordat tinerei Neuhold Hilda din Simeria, pentru masca „Amor”, și tinerei Kirsch Gizela din Cugir, pentru masca „Schimmy”. La bărbați, premiul I a fost câștigat de Dicu Romulus din Cugir, pentru costumația originală „Maimuță”. În concursul de frumusețe, premiul I a revenit Rozaliei Telegdi, prezentată în costum de cazacă, iar premiul al II-lea a fost obținut de Kirsch Gizela din Cugir. În concursul intitulat „Poșta lumii”, cele mai multe cărți poștale au fost primite de Papp Sara din Simeria.

Presa timpului nota cu admirație că sala fusese împodobită într-un chip atât de grandios, cum nu se mai văzuse în tot județul. Nu întâmplător, balul sportului din Simeria era elogiat drept cel mai atrăgător, mai spectaculos și mai reușit bal al vremii din întreg județul. Dincolo de fastul lui, acest eveniment vorbea despre prestigiul pe care asociația sportivă și orașul îl câștigaseră în regiune.

Așa se vede Simeria acelor ani: un oraș care nu își construia doar echipe și terenuri, ci și o viață socială activă, demnă și plină de energie. Fotbalul nu mai era de mult doar un joc privit cu neîncredere. Devenise parte a vieții orașului, iar în jurul lui se închegase o lume întreagă de entuziasm, solidaritate și mândrie locală.

1932 avea să aducă, la rândul său, o nouă etapă în această poveste.

1932 – lupta pentru stadion și renașterea vieții sportive

Ședința comitetului de conducere din 5 ianuarie s-a desfășurat sub apăsarea a două griji mari, care însoțeau de ceva vreme viața asociației: problema stadionului și starea financiară a clubului. De ani întregi se făcuseră demersuri pentru obținerea unui teren potrivit, pe care să poată fi amenajat un stadion adevărat, dar, în ciuda tuturor insistențelor, nu se primiseră până atunci decât promisiuni. Nădejdea exista, însă faptele întârziau să apară.

În aceste condiții, conducerea a încercat să țină în viață activitatea asociației și prin mijloacele pe care le avea la îndemână. S-a hotărât ca tradiționalul Bal mascat costumat să fie organizat în data de 20 februarie, iar evenimentul avea să aducă, ulterior, suma de 6337 lei, deloc neînsemnată pentru acele vremuri. Tot atunci s-a decis și modificarea cotizațiilor: membrii ordinari urmau să plătească 15 lei lunar, iar membrii aderenți, 10 lei lunar. Chiar și accesul la meciurile de fotbal a fost reglementat, taxa de intrare pentru femei fiind stabilită la 5 lei.

Pentru redresarea situației financiare, asociația a primit și un ajutor binevenit din partea muzicii Atelierelor CFR, iar cu această sumă urma să fie cumpărat un set complet de echipament pentru echipa A de fotbal. Era un sprijin concret, venit din însăși lumea feroviară care susținuse, încă de la început, viața sportivă a Simeriei.

În aceeași perioadă, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, Asociația sportivă CFR Simeria dobândea statut de persoană juridică. Era un pas important, care dădea clubului nu doar recunoaștere oficială, ci și o temelie mai sigură pentru ceea ce urma să construiască.

Un moment cu adevărat hotărâtor a venit în ședința din 3 martie, când a fost prezentată adresa nr. 41052/931, trimisă de Casa Muncii CFR București, prin care asociației i se atribuia, în sfârșit, un teren oarecum corespunzător ca mărime pentru amenajarea propriului stadion sportiv. După ani de așteptări și amânări, se deschidea în sfârșit o cale reală.

La această lucrare au contribuit și Direcția Economat CFR și Direcția Comercială CFR Simeria, care au sprijinit material ceea ce trebuia început. Dar adevărata forță a acestei construcții a venit din oameni. S-a hotărât ca nivelarea terenului și amenajarea unui teren de tenis să se facă prin muncă benevolă. A fost una dintre acele împrejurări în care un oraș întreg se adună în jurul unei idei și o transformă în faptă.

Terenul a fost mai întâi brăzdat cu un tractor aparținând fostului primar Neagu Iuliu, iar apoi nivelarea s-a făcut cu mâna, prin muncă grea, răbdătoare. De la Depoul CFR s-a adus zgură pe o linie îngustă, în vagonete împinse manual. Nu era nimic ușor în această lucrare. Totul cerea efort, perseverență și credința că stadionul acesta merita să existe.

La amenajarea lui au participat deopotrivă tineri și vârstnici, dar și jucătorii de fotbal, semn că stadionul nu era privit ca un simplu teren, ci ca o lucrare a întregii comunități. Conducerea Atelierelor CFR, în frunte cu inspectorul Constantin Georgescu, împreună cu inginerul Viragh, de la secția de întreținere a liniilor, au întocmit planul pentru ridicarea unei tribune. Nici aceasta nu s-a făcut altfel decât tot prin muncă voluntară. Scheletul tribunei a fost construit din șine reformă de cale ferată, iar întreaga sudură metalică a fost executată de sudorii Rutean Simion, Resiga, Telnar, Moga și alții asemenea lor.

Astfel, după multe zile de trudă, de lucru făcut cu brațele și cu nădejdea, simerienii au început să vadă cum prinde contur noul stadion. Era, fără îndoială, mai mult decât o amenajare sportivă. Era dovada că o comunitate unită poate ridica, prin voință și sacrificiu, ceea ce ani la rând părea imposibil. Cu mare greutate, contractul de închiriere pentru vechiul stadion a mai fost prelungit încă un an, semn că trecerea de la vechi la nou nu s-a făcut fără efort și fără griji.

 

La 19 martie a avut loc adunarea generală, prilej cu care a fost prezentată darea de seamă pentru anul 1931, atât în ceea ce privește activitatea sportivă, cât și situația financiară. Tot atunci a fost ales și un nou comitet de conducere, alcătuit din: președinte – ing. Tudor Popa, vicepreședinte – Traian Fericeanu, secretar general – ing. Nicolae Păsculescu, secretar – Ștefan Săbău, casieri – Remus Adămuț și Simion Lascu, economist – Ioan Crișan, alături de alți 12 membri în comitet.

Noul comitet a adus un suflu proaspăt și un impuls clar activității sportive. Nu s-a urmărit doar menținerea fotbalului, ci și lărgirea întregului orizont sportiv al asociației. Au început să fie organizate concursuri locale de atletism, tenis de câmp, ping-pong și lupte, chiar dacă fotbalul rămânea, în continuare, în centrul atenției și în inima publicului.

Așa se conturează imaginea Simeriei acestor ani: un oraș feroviar în care sportul nu mai era de mult o simplă distracție de margine, ci o instituție vie a comunității. Stadionul se ridica prin muncă voluntară, disciplina sportivă se diversifica, iar oamenii locului dovedeau că știu să transforme lipsurile în putere și promisiunile în fapte. Din asemenea eforturi s-a născut nu doar o bază sportivă, ci și un spirit al solidarității care avea să rămână multă vreme în memoria orașului.

Stadionul prinde contur, iar fotbalul simerian urcă

Lucrările la noul stadion sportiv au mers mai departe cu greutate, dar și cu o voință pe măsura oamenilor care le susțineau. Împrejmuirea se afla în plină execuție, iar comitetul de conducere a ținut seama de un lucru important: membrii asociației munciseră deja nenumărate ore în regim voluntar, cu brațele lor, pentru ridicarea stadionului. Ca semn de recunoaștere pentru acest efort, s-a hotărât reducerea cotizației lunare la numai 15 lei.

Tot atunci, începând cu 1 aprilie, au fost stabilite și noile tarife de intrare la meciuri: 20 de lei pentru nemembri, 15 lei pentru membri, 10 lei pentru elevi, 5 lei pentru copii, în timp ce femeile aveau acces gratuit. Era o măsură practică, dar și una care arată limpede dorința de a aduce lumea cât mai aproape de stadion și de echipă.

În ședința din 10 august, comitetul a analizat stadiul lucrărilor de împrejmuire a noului stadion. Pentru această lucrare fuseseră obținute 250 de traverse vechi, iar de la o firmă din Gheorghieni se cumpărase un vagon de scândură. Pentru a grăbi lucrările, s-a făcut și un împrumut de 10.000 lei de la Societatea de Înmormântare din Simeria. Așa se ridica stadionul în acei ani: nu prin abundență, ci prin adunare de resurse, prin împrumuturi, prin materiale refolosite și prin hotărârea oamenilor de a nu lăsa lucrurile neterminate.

Tribuna avea însă să pună cele mai mari probleme. Lucrările la ea s-au încheiat abia în 1939. Scheletul a fost realizat după un nou plan, întocmit de inginerii Păsculescu și Popa de la Atelierele CFR Simeria. La un moment dat s-a înțeles limpede că această parte a construcției nu mai putea fi dusă la capăt doar prin muncă voluntară. De aceea, s-a cerut sprijin material de la București. Direcția Generală CFR București a aprobat ca tribuna să fie executată în regie directă de către Atelierele CFR Simeria, alocând pentru aceasta suma de 40.000 lei. Era, în cele din urmă, recunoașterea faptului că stadionul de la Simeria devenise o lucrare serioasă, demnă de a fi sprijinită oficial.

1933 – anul inaugurării noului stadion

Nici anul 1933 nu a fost lipsit de griji financiare. Pentru continuarea amenajării noului stadion, s-a contractat de la aceeași Societate de Înmormântare un nou împrumut, de data aceasta în valoare de 15.000 lei. Pentru redresarea situației materiale, la 21 septembrie s-a organizat și o serată urmată de dans, în saloanele restaurantului Mohila, loc care avea să devină mai târziu Clubul Sindicatelor. Astfel de evenimente nu aveau doar rol social, ci și unul esențial pentru susținerea vieții sportive.

În ședința din 17 octombrie, s-a hotărât alegerea lui Nechifor Vasile ca ispravnic al asociației, semn că organizarea internă continua să fie consolidată.

Momentul cel mai important al anului a venit însă la 19 noiembrie, când a fost inaugurat noul stadion sportiv CFR Simeria. Stadionului i s-a dat numele „Cezar Mereuță”, în semn de recunoștință față de sprijinul acordat de acesta în calitate de director general al CFR. Oaspetele de onoare al ceremoniei a fost inginerul Ștefan Andrei, inspector general al CFR. După defilare, ziua inaugurării a fost marcată și printr-un meci amical între CFR Simeria și Parângul CFR Petroșani. Era o clipă mult așteptată, rodul atâtor ani de insistențe, împrumuturi, muncă benevolă și speranță.

Noul stadion nu era doar un loc de joc. Era o izbândă a întregii comunități feroviare din Simeria. În el se adunaseră eforturile tinerilor și ale vârstnicilor, ale muncitorilor, inginerilor, sudorilor și ale tuturor celor care crezuseră că orașul merită un stadion al lui.

Drumul spre Divizia B

Eforturile acestea nu au rămas fără urmări nici în plan sportiv. Asociația sportivă CFR Simeria a promovat în Divizia B, încă din prima ediție 1934–1935, făcând parte din seria a IV-a. La finalul campionatului, echipa s-a clasat pe locul al treilea, cu 17 puncte, un debut care confirma valoarea și tradiția fotbalului simerian.

În lotul folosit în acel campionat se aflau: Rot Gheorghe – portar, Lucaci Traian, Horvath Zoltan, Hațegan Ioan, Hegheduș Ladislau, Vintilă Nicolae, Szabo Adalbert, Micola Ludovic, Pal Carol, Pribil Carol, Pasca Oliver, Suciu Ioan, Bodea Ioan, Martin Ludovic, Siclovan Iosif și Jurca Sabin. Între ei se afla și bunicul meu, Rot Gheorghe, apărând poarta echipei într-un timp în care fotbalul simerian urca spre una dintre cele mai frumoase perioade ale sale.

Nici ediția următoare, 1935–1936, nu a fost lipsită de merit. În aceeași serie a IV-a a Diviziei B, CFR Simeria s-a clasat pe locul al patrulea, cu 16 puncte. Lotul echipei i-a cuprins pe: Rot Gheorghe, Horvath Zoltan, Hațegan Ioan, Jurca Sabin, Martin Ludovic, Siclovan Iosif, Bodea Ioan, Lucaci Traian, Pasca Oliver, Pal Carol, Micola Ludovic, Szabo Adalbert, Szabo Silviu, Pribil Carol, Vintilă Nicolae și Lucaci Ioan.

În paginile nevăzute, dar adânci, ale istoriei Simeriei se află și bunicul meu, Rot Gheorghe, portar al echipei CFR Simeria. El face parte din acea generație care a purtat pe umeri, cu modestie și tărie, începuturile și creșterea fotbalului simerian. Într-un oraș care își ridica stadionul prin muncă voluntară și își clădea prestigiul prin oameni harnici și statornici, bunicul meu a fost unul dintre cei care au apărat nu doar poarta echipei, ci și o parte din mândria locului. De aceea, când îi rostesc numele, nu mă gândesc numai la bunicul meu, ci la un om care aparține, prin ceea ce a fost și prin ceea ce a lăsat în urmă, istoriei orașului meu.

Bunicii Rot au locuit în pavilionul CFR de lângă stadionul de fotbal, într-un loc unde parcă se întâlneau, zi de zi, două bătăi de inimă ale Simeriei: calea ferată și sportul. Bunicul meu, mecanic de locomotivă, era unul dintre oamenii acelei lumi de fier, abur și răspundere, în care meseria nu era doar muncă, ci și onoare. Faptul că locuința lor se afla chiar lângă stadion dă acestei povești o frumusețe aparte, de parcă destinul a așezat familia noastră chiar în preajma locului unde orașul își trăia bucuriile sportive. Acolo, între șine, fluier de locomotivă și strigăt de pe marginea terenului, s-a desfășurat o parte din viața lor și, odată cu ea, o parte din însăși povestea Simeriei.

Privind înapoi, toate aceste nume nu sunt doar o înșiruire de jucători. Ele sunt chipurile unei generații care a dus mai departe, cu seriozitate și pasiune, fotbalul simerian. În spatele fiecărui meci, al fiecărei clasări și al fiecărei promovări stăteau ani de muncă, de lipsuri, de organizare și de credință într-un ideal comun.

Astfel, de la munca benevolă pentru împrejmuirea stadionului și până la meciurile din Divizia B, Simeria a arătat că sportul nu era pentru ea o simplă distracție trecătoare. Era o parte vie din identitatea orașului, o mândrie locală și o moștenire dusă mai departe de oameni care au știut să construiască, la propriu și la figurat, ceva durabil.

1935 – meciuri, continuitate și începuturi noi

Anul 1935 găsește fotbalul simerian într-o perioadă de maturizare și vizibilă întărire. Echipa CFR Simeria susține mai multe meciuri amicale care vorbesc limpede despre valoarea lotului și despre locul tot mai bine câștigat de formația simeriană în peisajul fotbalistic al vremii.

Într-un meci disputat cu ILSA Timișoara, scorul s-a încheiat la 3–3, iar lotul folosit a fost alcătuit din: Rot Gheorghe – portar, Lucaci Traian și Horvath Zoltan – fundași, Marțin Ludovic, Siclovan Iosif, Hegedüs Ladislau – mijlocași, Ambruș Ludovic, Pasca Oliver, Szabo Adalbert, Micola Ludovic și Pribil Carol – înaintași.

Un alt meci, jucat împotriva echipei ZSKA Subotița din Iugoslavia, s-a încheiat tot la egalitate, 4–4. Au evoluat atunci: Rot Gheorghe – portar, Marțin Ludovic, Lucaci Traian, Szabo Adalbert, Szabo Silviu, Pal Carol, Pribil Carol, Micola Ludovic, Jurca Sabin, Bodea Ioan și Siclovan Iosif.

Poate și mai grăitor a fost succesul obținut în fața echipei CA Oradea, învinsă categoric cu 6–0. În acel meci au intrat pe teren: Rot Gheorghe – portar, Horvath Zoltan și Hegedüs Ladislau – fundași, Hațegan Ioan, Lucaci Traian, Marțin Ludovic – mijlocași, Bodea Ioan, Pasca Oliver, Pal Carol, Micola Ludovic și Szabo Adalbert – înaintași, avându-l rezervă pe Vintilă Nicolae. Între acești jucători se afla, din nou, și bunicul meu, Rot Gheorghe, păstrând între buturi siguranța și demnitatea acelei generații de fotbaliști care au dat nume și greutate sportului simerian.

În ședința din 28 ianuarie 1935, comitetul de conducere a hotărât organizarea tradiționalului Bal mascat costumat în luna februarie, semn că viața sportivă a asociației mergea mai departe în strânsă legătură cu viața socială a orașului. Tot atunci a fost ales ca ispravnic al asociației Lucaci Traian, în locul lui Nechifor Vasile.

În luna septembrie, se face un pas care spune mult despre grija față de viitor: se formează echipa de pitici, care, după cum reiese din darea de seamă prezentată de președintele asociației, inginerul Popa Tudor, a susținut patru meciuri. Era semnul limpede că fotbalul simerian nu se mulțumea doar să trăiască prezentul, ci își pregătea și generațiile următoare.

O tradiție care merge mai departe

Anii au trecut, dar firul acestei povești nu s-a rupt. În ediția a IX-a a campionatului, 1947–1948, în Divizia B, seria a IV-a, echipa CFR Simeria s-a clasat pe locul 7 din 15, acumulând 29 de puncte. Nu era doar o cifră într-un clasament, ci dovada că tradiția fotbalistică a Simeriei continua să reziste și după anii grei prin care trecuse țara.

La Ceferiada din acel an participă și echipa de juniori, iar în lotul acesteia se află și tatăl meu, Rot Gheorghe al II-lea (Gicu), alături de Bozero Victor, Dumitreasă I., Condoroși Ferdinand, Moțiu Ovidiu, Ionescu Dumitru, Iacob Ștefan, Băcăințan Ioan, Manu Cornel și Zăvoianu I. Este, pentru mine, una dintre cele mai emoționante continuități pe care le poate avea o istorie locală: aceea în care aceeași poveste merge mai departe din tată în fiu, din generație în generație, sub același nume și sub aceeași dragoste pentru oraș și pentru fotbal.

Astfel, istoria sportului simerian nu mai este doar o istorie de club, de rezultate și de loturi. Ea devine și o istorie de familie, prinsă adânc în viața orașului. Bunicul în poartă, apoi tatăl în echipa de juniori – iată cum memoria sportivă a Simeriei se leagă, pentru mine, nu doar de documente și statistici, ci și de sânge, de nume și de emoție.

1963 – anul care mă leagă și pe mine de această poveste

1963, anul nașterii mele, aduce și el o filă frumoasă în această poveste.

 

În acel an s-a desfășurat, pe stadionul Cetate din Deva, un meci aparte, sub genericul „Meciul veteranilor”, între echipele foștilor divizionari din Deva și Simeria.

Deși cei mai mulți dintre jucători își încheiaseră de mulți ani activitatea competițională, jocul lor a arătat că adevărata clasă nu dispare odată cu vârsta. Pasele precise, execuțiile tehnice, șuturile puternice la poartă și fazele spectaculoase au dat meciului o ținută deosebită. În cele 90 de minute s-au marcat șase goluri, iar majoritatea șuturilor au fost trimise pe spațiul porții. Cei care au văzut acel joc au putut spune, pe bună dreptate, că a fost un meci de o calitate superioară multor partide din campionatul regional.

Privind toate acestea, nu poți să nu te întorci cu gândul la începuturi, la acei oameni care, după multe zile de trudă, au ridicat cu mâinile lor noul stadion. Ei nu au construit doar un loc pentru meciuri. Au ridicat un simbol al comunității, un spațiu al întâlnirii, al mândriei locale și al memoriei vii.

Iar de aici înainte, povestea sportului simerian merge mai departe. Imaginile mai apropiate de vremurile noastre vorbesc și ele de la sine, purtând în ele ecoul pașilor de altădată, glasul tribunelor și numele celor care au dat suflet acestui stadion și acestui oraș.

De la corul muncitoresc și fanfara începuturilor, până la anii Diviziei B și la meciurile veteranilor, Simeria a știut să-și clădească, în timp, o identitate sportivă și culturală aparte. Nimic nu s-a născut dintr-odată. Fiecare generație a adăugat ceva al ei: o inițiativă, un cântec, o tribună, o victorie, un nume păstrat în amintire. Așa s-a scris, pas cu pas, povestea acestui oraș.

Privind astăzi în urmă, putem spune cu deplină îndreptățire că, pentru simerieni, sportul și cultura nu au fost simple forme de petrecere a timpului. Ele au însemnat mai mult: au fost școli ale solidarității, ale disciplinei, ale apartenenței și ale spiritului comunitar. În jurul lor s-au adunat oamenii, s-au legat prietenii, s-au format generații și s-a întărit conștiința că Simeria nu este doar un loc de pe hartă, ci o comunitate cu memorie și suflet.

Povestea sportului simerian merge mai departe. Iar imaginile rămase, fotografiile, numele din loturi și amintirile celor care au trăit acele vremuri vorbesc și astăzi de la sine.

Povestea orașului meu – Simeria continuă.

Simeria: povești de marmură și feroviare

În inima Transilvaniei, acolo unde dealurile se așază domol sub cer și unde drumurile se întâlnesc cu liniile de cale ferată, se desfășoară povestea micului oraș Simeria.

 

După furtuna celui de-Al Doilea Război Mondial, așezarea aceasta a intrat într-o nouă etapă, una a refacerii, a muncii și a unei speranțe care începea din nou să prindă rădăcini.

Orașul își redeschidea, încetul cu încetul, porțile către o vreme a reconstrucției. În atelierele de locomotive și vagoane răsunau din nou ciocanele, iar zgomotul lor părea să dea măsura unei renașteri. Bărbați și femei munceau umăr la umăr, fiecare aducându-și partea lui la refacerea unei lumi care trebuia ridicată din nou. La marginea orașului se înălțau clădiri noi, iar liniile de cale ferată se întindeau mai departe ca niște nervuri de oțel care legau Simeria de restul țării și de lumea cea mare.

În acei ani, nu doar calea ferată dădea putere locului. Și marmura a ajuns să poarte, în felul ei, semnul orașului. Prelucrată cu trudă și pricepere, piatra aceasta nobilă a intrat în viața Simeriei și a devenit unul dintre simbolurile ei. Monumente, clădiri și detalii arhitecturale păstrau amprenta acestei munci, iar orașul însuși părea să capete, prin ea, o anumită demnitate tăcută. În fiecare piatră fasonată se aduna răbdarea mâinilor care lucrau și mândria unor oameni obișnuiți cu efortul.

Anul 1952 a adus o veste mare pentru comunitate: Simeria a fost declarată oraș. Pentru oamenii de aici, aceasta nu a fost doar o hotărâre administrativă, ci un moment de bucurie și de recunoaștere. Atmosfera de sărbătoare a cuprins locul. Fanfara CFR răsuna pe străzi, copiii alergau cu stegulețe în mâini, iar femeile pregăteau, pentru cei veniți din alte părți, prăjituri și sirop de zmeură. Era una dintre acele zile în care o comunitate întreagă simte că a ajuns la un prag nou al propriei sale deveniri.

 

Pe atunci, gara era inima vie a orașului. De acolo plecau oameni și trenuri, dar de acolo plecau și se întorceau, zi de zi, poveștile Simeriei. În zorii dimineții, trenurile de marfă trosneau din frâne, iar mecanicii, cu mâinile pătate de ulei și cu chipurile arse de muncă, își aprindeau câte o țigară și schimbau vorbe despre drum, despre depou și despre locomotivele noi venite de la Reșița. Gara nu era doar un loc al plecărilor și sosirilor, ci centrul nevăzut în jurul căruia pulsa viața întregului oraș.

Dincolo de gară și de ateliere, în curțile oamenilor se auzea foșnetul simplu al vieții de fiecare zi. Femeile întindeau rufele albe pe sârme, copiii se jucau „de-a trenul”, imitând lumea pe care o vedeau în jurul lor, iar bărbații vorbeau despre muncă, despre planurile vremii și despre viitor, cu acea mândrie specifică oamenilor care simțeau că ridică ceva durabil. În aceste gesturi obișnuite, aparent mărunte, se afla, de fapt, adevărata imagine a Simeriei: un oraș al muncii, al legăturilor omenești și al unei demnități clădite fără zgomot.

Astfel se deschide o nouă pagină din povestea Simeriei: o pagină în care calea ferată, marmura și oamenii locului se împletesc într-o singură memorie, vie și adâncă, a unui oraș care a învățat să se ridice, să muncească și să meargă mai departe.

Dincolo de zgomotul metalic al atelierelor și de respirația grea a locomotivelor, Simeria avea și o frumusețe a ei, mai liniștită, mai așezată, pe care numai cei care au trăit-o o pot înțelege pe deplin. Pe străduțele mai mici, printre case de piatră, curți îngrijite și grădini pline de flori, viața curgea într-un alt ritm, mai domol, mai omenesc. Orașul nu era făcut doar din muncă și fum, ci și din tihnă, din vecinătate și din acel fel de apropiere care dădea fiecărei ulițe un chip familiar.

În serile de vară, după ce se potolea fierbințeala zilei, oamenii ieșeau la porți și se așezau pe băncuțele din fața caselor. Acolo se schimbau vești, se spuneau întâmplări, se comentau noutățile și se prelungea, firesc, viața comunității. Din case, prin ferestre deschise, se auzeau radiourile vechi, iar cântecele care veneau de la București aduceau în Simeria ecoul unei lumi mai largi. Vocile cunoscute ale muzicii românești se amestecau cu foșnetul serii și cu liniștea grădinilor, iar orașul părea că ascultă, împreună cu oamenii lui, aceeași bătaie de inimă.

Tradițiile se păstrau atunci cu o grijă care venea nu din obligație, ci din respect. De Paști, ulițele miroseau a cozonac, a pască și a curățenie de sărbătoare. Casele se luminau parcă altfel, iar oamenii se pregăteau cu emoția simplă a unor obiceiuri care îi legau de familie, de credință și de rostul locului. La Crăciun, colindătorii umpleau orașul de glasuri tinere, iar iarna avea, dincolo de frig, o căldură a ei, născută din întâlnirea dintre oameni și din bucuria de a fi împreună.

În astfel de vremuri, sărbătorile și adunările populare dădeau orașului un aer aparte. Festivalul „Cântecele Streiului” aduna oameni din împrejurimi și aducea laolaltă port popular, dans, cântec și voie bună. Erau momente în care Simeria nu mai era doar un oraș feroviar, ci și un loc al întâlnirii sufletești, unde tradiția își spunea mai departe povestea. În cântecele acelea se regăseau viața, munca, dorul, dragostea și puterea oamenilor de a merge înainte.

Și împrejurimile orașului purtau în ele farmec și taină. Măgura Uroiului, cu înfățișarea ei aspră și neobișnuită, rămânea pentru localnici un loc învăluit în legendă. Despre ea se vorbea cu respect și curiozitate, ca despre un martor vechi al acestor meleaguri. Se spunea că acolo, în vremuri foarte îndepărtate, ar fi existat urme de cetate dacică, iar oamenii găseau uneori prin pământ cioburi, bucăți de fier vechi sau alte semne care le stârneau imaginația și îi făceau să simtă că trăiesc pe un pământ cu rădăcini adânci.

Nu departe, Arboretumul din Simeria deschidea o cu totul altă lume – o lume a liniștii, a umbrelor verzi și a mirării. Acolo aveam să merg, mai târziu, copil fiind, cu școala sau cu părinții. Pentru mine, arboretumul era mai mult decât un loc frumos; era un tărâm al descoperirii. Copacii veniți din alte părți ale lumii, aleile tăcute, lumina filtrată printre frunze și aerul acela aparte făceau din fiecare plimbare o mică aventură a sufletului. Era un loc în care învățai, fără să ți se spună, că lumea e mai mare decât orașul tău, dar și că frumusețea poate încăpea și într-un colț de Simerie.

Și astfel, odată cu anul 1963, îmi fac și eu intrarea în povestea orașului meu: Mircea Cristian Rot.

Eu nu privesc Simeria din afară și nu o cunosc doar din documente, din fotografii sau din amintirile altora. Eu m-am născut aici, în Simeria, la maternitatea care funcționa atunci în cadrul Spitalului CFR. Sunt simerian prin naștere, prin viață și prin tot ceea ce mă leagă sufletește de acest oraș. De aceea, pentru mine, Simeria nu este doar locul unde am venit pe lume, ci locul pe care l-am purtat mereu în inimă. Îi cunosc glasul, îi înțeleg rădăcinile și îi iubesc oamenii, străzile, gara, arboretumul și toată memoria adunată în acest colț de lume. Povestea ei nu îmi este străină, pentru că, într-un fel adânc și adevărat, este și povestea mea.

Am venit pe lume într-o Simerie în care se auzeau deopotrivă zgomotul șinelor și cântecul păsărilor din arboretum, fluierul locomotivelor și glasurile oamenilor care încă se cunoșteau între ei. Am crescut într-un oraș în care munca era privită cu respect, iar viața avea încă acel ritm așezat, în care fiecare om știa pe cineva, fiecare stradă avea o poveste și fiecare familie era parte dintr-un întreg mai mare.

Am prins vremurile în care orașul, deși mic, avea un suflet mare. Un oraș în care gara era inimă, atelierele erau putere, iar oamenii erau legați între ei prin muncă, prin vecinătate și prin memoria comună a locului. Pentru mine, Simeria nu a fost niciodată doar un nume pe hartă. A fost o lume întreagă, vie, caldă, uneori aspră, dar mereu adevărată.

Privită astfel, Simeria nu este doar un oraș, ci o poveste a muncii și a dăinuirii, scrisă în marmură, în oțel și în inimile celor care au iubit-o. Iar eu, copil al acelor vremuri, am avut șansa de a o vedea dinăuntru, de a-i auzi glasul și de a-i simți schimbarea. Am fost martorul unei lumi în care vechiul și noul s-au întâlnit, în care truditorii de ieri au lăsat loc generațiilor care au venit după ei, fără ca orașul să-și piardă sufletul.

Așa îmi rămâne în inimă Simeria: nu doar ca locul în care m-am născut, ci ca o ființă vie, crescută din efort, memorie și speranță. Un oraș mic în întindere, dar mare prin oamenii lui și prin povestea pe care o poartă mai departe.

Copilăria mea s-a așezat firesc în acest decor al Simeriei feroviare, între sunetul roților de tren și liniștea verde a arboretumului. Am crescut într-un oraș în care gara nu era doar un loc de plecare și de sosire, ci un adevărat centru al vieții. Acolo se întâlneau drumurile oamenilor, veștile zilei, oboseala muncii și nerăbdarea plecărilor. Pentru un copil, gara avea ceva fascinant: mișcare, putere, mister și promisiunea unei lumi mai mari, care începea chiar de la capătul liniilor.

CFR-ul era atunci mai mult decât o instituție. Era o lume întreagă, cu rosturile ei, cu disciplina ei, cu oamenii ei.

Ceferiștii aveau o ținută aparte, un fel de seriozitate pe care o vedeai în mers, în vorbă, în felul în care își făceau datoria. În jurul lor gravita o bună parte din viața orașului. Atelierele, depoul, triajul, clădirile de serviciu, pavilioanele, toate alcătuiau un univers aparte, pe care Simeria îl purta în însăși ființa ei.

 

Pentru noi, copiii, lumea aceasta era și apropiată, și impresionantă. O vedeam zilnic, o auzeam, o simțeam, fără să știm atunci că ea ne va rămâne pentru totdeauna întipărită în suflet.

În apropierea gării, orașul avea o respirație aparte. Diminețile începeau devreme, cu zgomot de manevră, cu fluiere, cu pași grăbiți și cu acel freamăt specific locurilor în care munca nu așteaptă. Era o lume vie, aspră uneori, dar plină de demnitate. Oamenii se cunoșteau între ei, se salutau, știau dintr-o privire cine pleacă la schimb, cine vine de la lucru, cine a avut o noapte grea pe locomotivă sau cine a prins o zi lungă în ateliere. Viața nu era ușoară, dar avea un temei solid, iar acest temei se simțea în tot orașul.

Și totuși, Simeria nu era făcută doar din fier, abur și ulei. La puțină depărtare de această lume a muncii se deschidea arboretumul, ca o altă față a orașului, mai tăcută, mai visătoare.

 

Pentru mine, copil fiind, arboretumul era un loc al mirării. Acolo, printre arbori bătrâni și alei umbrite, lumea părea să încetinească. Dacă gara și CFR-ul însemnau putere, ritm și chemare spre drum, arboretumul însemna liniște, răgaz și frumusețe. Între aceste două lumi am crescut: între zgomotul șinelor și foșnetul frunzelor, între mișcarea continuă a trenurilor și tăcerea adâncă a naturii.

 

Cartierele Simeriei aveau și ele farmecul lor aparte. Fiecare stradă păstra ceva din chipul oamenilor care o locuiau. Casele, curțile, grădinile, băncile de la porți și ulițele pe care copiii alergau sau se jucau spuneau, fiecare în felul lui, povestea unei comunități strânse.

 

Nu era nevoie de mult pentru ca oamenii să se simtă aproape unii de alții. Se ajutau, se știau, se căutau la nevoie și împărțeau nu doar vești, ci și o anumită încredere omenească, care astăzi pare tot mai rară. În acea Simerie, cartierele nu erau simple împărțiri pe hartă, ci adevărate prelungiri ale vieții de familie și ale spiritului comunitar.

 

Am crescut, așadar, într-un oraș mic, dar plin de lume, de sens și de memorie. Am văzut oameni care își purtau munca cu mândrie, am auzit povești spuse simplu, la poartă sau pe drum, am simțit apropierea dintre vecini și am învățat, fără să mi se explice, că un oraș înseamnă înainte de toate oamenii lui. Simeria m-a format tocmai prin această împletire rară între rigoarea lumii feroviare, frumusețea naturii și căldura unei comunități în care încă mai exista legătura vie dintre om și loc.

 

Poate tocmai de aceea, când mă gândesc la anii copilăriei, nu văd doar imagini izolate, ci simt o lume întreagă care revine: gara, cu mirosul ei de fier și fum; oamenii CFR-ului, cu seriozitatea lor firească; arboretumul, cu umbra lui liniștitoare; cartierele, cu viața lor simplă și adevărată. Toate acestea au intrat în mine și au rămas acolo. Ele nu sunt doar decorul copilăriei mele, ci o parte din ceea ce sunt.

Așa s-a legat, pentru mine, povestea orașului de propria mea viață. Nu ca o întâmplare trecătoare, ci ca o rădăcină. Iar când scriu despre Simeria, nu scriu despre un loc străin, ci despre locul în care am deschis ochii spre lume, despre orașul care m-a crescut și pe care îl port, cu dragoste și recunoștință, în tot ceea ce sunt.

    Acest text face parte din proiectul „Povestea orașului meu – Simeria”.

   Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Autor: Rot Mircea Cristian

Proiect: Povestea orașului meu – Simeria

Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media

Cuprins