Povestea orasului meu Simeria. Capitolul 7. Între Firele Destinului și Rădăcinile Sufletului

Simeria: Între firul de cupru și pulsul cetății.

Există oameni care văd lumea prin cifre și oameni care o simt prin povești. Eu Mircea Cristian Rot am ales să le uneasc pe amândouă.

 

De la copilul care desena o bobină pe prima foaie de abecedar, la pionierul care a urcat pe acoperișuri în 1988 pentru a fura primele semnale de libertate de la sateliți, această carte este cronica unei vieți trăite „în direct”. Este povestea trecerii de la Simeria bunicului primar, unde veștile se dădeau cu toba la colț de stradă, la Simeria digitală de astăzi, conectată la nervul întregii lumi.

·  Cum se simțea mirosul de ebonită al primelor televizoare cu lămpi?

·  Ce însemna curajul de a aduce televiziunea prin cablu într-un oraș încremenit în cenușiu?

·  Cum poți rămâne un om al faptelor într-o lume a vorbelor goale?

Scriu pentru ca Simeria din sufletul meu să trăiască mai departe, ca un semnal curat, transmis cu dragoste către viitor. – este profesiunea de credință a unui om care nu a părăsit niciodată „gara” de unde a plecat, dar a învățat să conecteze întreaga comunitate la orizontul viitorului.

O mărturie despre demnitate, muncă cinstită și dragostea necondiționată pentru orașul feroviar.

 ECOUL TOBEI ȘI MIROSUL DE CĂRBUNE

 Ora șapte: Respirația de oțel a orașului

Simeria anului 1963 nu se trezea la viață prin sunete discrete. Orașul avea o voce proprie, autoritară și metalică. La ora șapte fix, sirena depoului spinteca liniștea dimineții, un sunet prelung, grav, care vibra în geamurile caselor și în pieptul fiecărui locuitor. Pentru mine, copilul Mircea, acela era „bătăia inimii” locului în care mă născusem.

Când ieșeam în curte, aerul era un amestec dens, aproape palpabil. Simțeam mirosul de cărbune ars, de unsoare încinsă de la locomotivele care pufăiau obosite în triaj, dar și prospețimea ierbii pline de rouă. 

Era o lume a oamenilor cu mâini aspre și priviri calde. Ceferiștii, în uniformele lor albastre, treceau grăbiți spre poarta depoului, salutându-se scurt, cu un respect clădit pe decenii de muncă comună. Simeria nu era doar un oraș, era un imens mecanism feroviar în care fiecare piesă — om sau mașină — își știa perfect rolul.

 Bunicul Aurel: De la avioanele Savoia la trăsura Primăriei

Cele mai prețioase momente ale copilăriei mele erau serile petrecute la gura sobei, ascultând poveștile bunicului meu, Mariș Aurel. Vocea lui avea o cadență aparte, calmă, de om care văzuse multe și înțelesese și mai multe.

— „Mircea, dragul bunicului,” spunea el uneori, privind spre flăcări, „în viață trebuie să știi să construiești, să întreții, nu doar să supraviețuiești.”

Și el așa a facut. Fusese subofițer maistru mecanic în aviație, instructor pe legendarele avioane Savoia. Îmi imaginam cum mâinile lui, aceleași care acum mângâiau creștetul meu, verifica odinioară motoare care spintecau norii. Dar după război, gloria zborului s-a transformat în datoria pământeană de a vindeca Simeria. Îmi povestea cum, alături de camarazii săi, mergea în zona gării pentru a dezamorsa bombele neexplodate.

Bunica Maria, așezată pe scaunul ei de lângă fereastră, tresărea și acum la aceste amintiri.

— „Aurel, și acum mă trec fiorii când mă gândesc,” intervenea ea cu voce tremurată. „Pleca dimineața spre triaj și eu rămâneam la poartă, ascultând bubuiturile de la detonări. Îmi îngheța sângele-n vine, Mircea... mă rugam la bunul Dumnezeu să-l aducă înapoi întreg.”

Dumnezeu l-a ocrotit, iar în anii ’60, bunicul a devenit primarul Simeriei. Era o epocă în care autoritatea nu se exercita prin ecrane reci sau telefoane mobile. Pe atunci, în tot orașul, nu existau decât vreo câteva aparate de telefon fixe: la Primărie, la Gara CFR, la Miliție și la Spital.

— „Știi cum aflau oamenii noutățile?” mă întreba bunicul râzând.

Și îmi descria scena toboșarului orașului. Un om scund, dar cu plămâni de fier, care se oprea la colț de stradă, își potrivea toba și începea să bată ritmic.

— „Auzit-ați, oameni buni, de la Primărie!” striga el, în timp ce vecinii ieșeau curioși la porți. „Mâine dimineață se distribuie lemne pentru iarnă la depozitul din capătul gării!”

Oamenii ieșeau, discutau, își dădeau sfaturi. Era o comunicare autentică, vie, o vecinătate care astăzi pare un basm. Am mai prins si eu vremea cand toboșarul trecea prin fața casei. Bunicul meu nu stătea în birou. Își lua bicicleta sau pleca pur și simplu la pas prin oraș. Se oprea la atelierele de reparații, la școala care se extindea, la blocurile noi care se ridicau în Piața Unirii. Primăria avea o singură trăsură cu cal, dar bunicul prefera să simtă praful străzii sub tălpi. Îl cunoșteau toți, de la ultimul ucenic din depou până la medicii de la spital, și respectul era lege nesfârșită.

 Fascinația primelor sclipiri electrice

În acea atmosferă de reconstrucție, eu îmi dezvoltasem propria obsesie. Casa bunicilor era plină de obiecte care pentru mine ascundeau taine divine. Lanterna cu baterii, cea cu magnet, radioul București 500 — toate erau prietenele mele. Dar „regele” casei era televizorul cu lămpi E47.

Stăteam în fața lui ca în fața unui altar. Așteptam cu sufletul la gură să se încălzească lămpile, acel moment magic când ecoul sunetului apărea înaintea imaginii. Mirosea a ebonită încinsă și a praf ars, un miros pe care îl asociez și azi cu începutul cunoașterii. Mă întrebam, cu mintea mea de copil, cum pot acele fire subțiri și acele tuburi de sticlă să capteze imagini care veneau de departe, din cer.

Uneori, când bunicii nu erau atenți, încercam să „experimentez”. Luam bobine de sârmă, le legam la baterii și încercam să aprind un bec de lanternă. Când vedeam prima sclipire de lumină provocată de mine, simțeam o bucurie electrică ce îmi străbătea tot corpul. Atunci am înțeles că destinul meu nu va fi legat de șinele de tren, ci de firele de cupru care poartă lumina și cuvântul.

 Simeria: Orașul care m-a format

Simeria anilor ’60 era un mic orășel de 10.000 de locuitori, dar vibra de o energie imensă. Era „orașul renașterii”. Vedeam cum se asfaltau străzile, cum parcul prindea contur sub mâinile pricepute ale grădinarilor. Oamenii erau harnici, demni și plini de speranță.

Îmi amintesc de duminicile când orașul se schimba. Oamenii din satele din jur veneau la târg, parcurgând kilometri pe jos cu coșuri pline de produse.

Era un spectacol al culorilor și al gusturilor. Bunul-simț era monedă de schimb. Nimeni nu se plângea de lipsuri, pentru că toți puneau umărul la construcție.

Eu, Mircea Cristian Rot, am crescut în acest amestec de povești de război, zgomot de ciocane din depou și miros de flori din grădina bunicilor. Am moștenit de la bunicul Aurel dorința de a lăsa ceva în urmă, o construcție care să conteze pentru comunitate.   Fiecare pas pe care îl făceam pe străzile pavate ale Simeriei îmi șoptea că fac parte dintr-o istorie mai mare, o istorie a demnității care abia aștepta să fie scrisă mai departe.

 

 ABECEDARUL ȘI CATEDRALA DE VERDE

 Prima zi: Desenul care mi-a semnat destinul

Toamna anului 1969 a sosit cu un miros inconfundabil de frunze de nuc arse și o răcoare care mușca ușor din obrajii noștri de copii. Aveam șase ani și un ghiozdan de piele care mi se părea uriaș, apăsându-mi umerii cu greutatea necunoscutului.     

Simeria îmbrăcase haina aurie a septembriei, iar eu pășeam spre școală cu inima bătând în ritmul pasului grăbit al bunicului care mă ținea de mână.

În sala de clasă, lumina dimineții se cernea pieziș prin ferestrele înalte, jucându-se pe băncile proaspăt lăcuite. Pe fiecare masă ne aștepta, ca o promisiune mută, câte o floare și un abecedar cu miros proaspăt de tipar. Doamna învățătoare, Temian Doina, ne-a întâmpinat cu un zâmbet care topea orice urmă de teamă. Era o femeie cu o blândețe rară, genul de dascăl care nu doar preda litere, ci cultiva suflete.

— „Dragii mei,” ne-a spus ea după ce ne-am așezat cu sfială, „astăzi nu vom învăța cifre. Astăzi vreau să îmi arătați ce ascundeți în inimile voastre.  

Luați această foaie albă și creioanele colorate. Desenați-mi ce vreți să deveniți când veți fi mari.”

În jurul meu, colegii au început să schițeze cu entuziasm: unii desenau locomotive (visul oricărui copil din Simeria), alții avioane sau siluete de medici. Eu am rămas o clipă pe gânduri, privind foaia albă. Apoi, am luat creionul negru și am desenat un om cu trăsături simple, dar care strângea cu hotărâre în mână o bobină de sârmă. Sub desen, cu o mândrie pe care n-o puteam ascunde, am scris cu litere mari, de tipar: MIRCEA.

Doamna Temian s-a apropiat de banca mea. S-a aplecat, a privit desenul și apoi m-a privit pe mine, cu o sprânceană ridicată de uimire.

— „copii, priviți la Mircea!” a exclamat ea, ridicând foaia mea spre lumină. „El nu doar că știe ce vrea să fie, dar deja știe să își scrie numele!”

Eram singurul din clasă care știa să scrie din prima zi. Acele seri petrecute la gura sobei cu bunicii, când literele deveniseră pentru mine soldați pe hârtie, dădeau primele roade. Dar dincolo de scris, acea bobină desenată pe o foaie de școală era, în realitate, prima mea schiță de viață.

 Parcul Dendrologic: Lecții sub bolta istoriei

Dacă sala de clasă era locul unde învățam disciplina, Parcul Dendrologic era locul unde învățam libertatea și respectul față de creație. Cercul de botanică nu era pentru noi o corvoadă, ci o evadare într-o lume magică. Intrarea în parc era ca o trecere printr-un portal spre o altă dimensiune. De cum pășeam pe aleile umbrite, zgomotul trenurilor din gară se stingea, lăsând loc susurului Mureșului și foșnetului frunzelor de platani uriași.

Profesorii ne purtau printre tei seculari și stejari care păreau să atingă cerul.

Aveam carnețele mici în buzunare și notam cu sârguință: „Platanus orientalis”.

Eram fascinați să aflăm că unii dintre acești coloși verzi veniseră din Asia sau America pentru a prinde rădăcini în pământul nostru simerian.

— „Priviți scoarța acestui copac,” ne spunea tehnicianul parcului, un om cu mâini bătătorite de pământ și ochi care sclipeau de dragoste pentru fiecare puiet. „E ca pielea unui om bătrân. Dacă o asculți, îți spune câtă ploaie și cât soare a văzut în ultima sută de ani.”

Acolo, așezați pe iarbă la finalul excursiilor, am învățat că natura nu se stăpânește, ci se ocrotește. Am învățat să altoim trandafiri și să plantăm puieți, simțind pământul reavăn sub unghii. Cred că atunci, printre acei arbori rari, s-a născut pasiunea mea de mai târziu pentru grădinărit — nevoia de a vedea ceva crescând sub mâinile tale, fie că e un circuit electronic sau un arbore secular.

 Brigada Rutieră: Onoarea banderolei de pe braț

Disciplina civică am învățat-o însă sub o altă formă, mai riguroasă. Sub îndrumarea profesorului de sport, Sinescu Mircea, am devenit parte din Brigada Rutieră a școlii. În curtea interioară era desenat un mic traseu urban, cu treceri de pietoni, semafoare improvizate și indicatoare în miniatură.

Pentru noi, purtarea insignei și a banderolei pe braț era o chestiune de onoare supremă. Când îmi ridicam paleta de circulație pentru a opri fluxul de elevi gălăgioși, mă simțeam învestit cu o responsabilitate uriașă. Nu era un joc; era prima noastră lecție despre ordine și despre cum o comunitate funcționează doar dacă toți respectă aceleași reguli.

— „Rot, stai drept!” îmi spunea uneori domnul Sinescu. „Un om care poartă banderola asta trebuie să fie primul care dă exemplu de respect.”

Acea insignă m-a învățat că autoritatea nu vine din zgomot, ci din corectitudine. Un spirit pe care l-am căutat mai târziu în consiliul local și în fiecare afacere pe care am condus-o.

 Economia plantelor medicinale și „Banii Adevărați”

Vara nu însemna pentru noi doar joacă, ci și o formă timpurie de independență. Colindam poienile și dealurile din jurul Simeriei, adunând plante medicinale. Știam exact unde crește cea mai bună sunătoare, unde menta e mai aromată sau unde mușețelul e mai bogat.

Adunam saci întregi, îi urcam în podurile caselor la uscat, iar mirosul acela de tei și cimbrișor inunda tot cartierul. Apoi, le duceam la centrul de colectare al școlii.

Era o competiție frumoasă între noi, dar miza era mult mai mare decât un simplu loc pe podium.

Colectam sticlele și borcanele. Le spălam cu grijă, le așezam în lădițe și le duceam la centrul de colectare, unde primeam bani adevărați.

Nu-i ceream de la părinți, nu-i primeam de noroc. Erau banii noștri, câștigați cu spinarea îndoită sub soarele de iulie. Cu ei mergeam mândri la cinematograf sau cumpăram un suc Cico care ni se părea cea mai fină băutură din univers.

Învățam de mici valoarea banului și, mai ales, valoarea reciclării, cu mult înainte ca acest cuvânt să devină la modă.

Eram săraci în obiecte, dar eram bogați în inițiativă. Nu aveam tablete, dar aveam dealurile Simeriei și bucuria de a vedea cum munca noastră se transformă în libertate.

MĂGURA, STREIUL ȘI JOCUL CU DESTINUL

 Iernile de cristal: Pârtia și mirosul de lemn ars

Dacă toamna era a școlii, iarna în Simeria era a magiei pure. Pe atunci, ninsorile nu erau simple episoade meteorologice; erau regate albe care se instalau peste oraș luni de zile. Cerul se cernea greu, iar peste noapte, străzile pavate dispăreau sub o pătruă scânteietoare, atât de groasă încât gardurile păreau niște simple linii de creion în zăpadă.

Ne strângeam gașca de copii, înarmați cu sănii de lemn meșterite în atelierele locale, cu patine improvizate și mănuși de lână tricotate de bunici, care se umpleau imediat de cocoloașe de gheață. Nu existau haine tehnice, dar aveam o căldură interioară pe care nicio temperatură cu minus n-o putea stinge.

— „Mirceaaa, nu sta în curent!” striga bunica de la ușă, în timp ce eu fugeam spre dealurile de la marginea orașului.

Ne dădeam pe pârtie până când obrajii ne deveneau purpurii, iar la nas ne apăreau țurțuri de îngheț. Seara, Simeria căpăta un parfum inconfundabil: mirosul de lemn de fag ars care ieșea prin coșurile caselor, amestecat cu aerul tăios de munte. Ne întorceam acasă obosiți, cu hainele ude care scârțâiau pe noi, dar cu hohote de râs care umpleau ulițele. Nimeni nu se plângea de frig. Bucuria de a fi împreună, de a colinda, de a merge cu Plugușorul sau cu Sorcova prin cartier, ne făcea să ne simțim stăpânii unui univers de cleștar.

  Verile la pescuit: Lecția răbdării la Balta Șăulești

Când zăpada se topea și Mureșul se umfla, veneau verile lungi, toride, care miroseau a praf și a apă stătută. Viața noastră se muta pe malurile Streiului sau la bălțile din împrejurimi. Nu aveam ceasuri la mână; știam exact cât e ora după poziția soarelui deasupra pădurii sau după umbra lungă a sălciilor.

Siguranța unei lumi fără garduri

Nu pot să uit diminețile în care libertatea noastră nu cunoștea margini. Plecam singuri spre Balta de la Șăulești, o mână de copii cu undițele pe umăr și cu entuziasmul vibrând în piept. Îmi amintesc și de Alexandru Județ și de ceilalți prieteni din zonă; eram o mică armată de pescari amatori, stăpânii potecilor prăfuite.

Drumul spre balta de la Șăulești avea punctele sale de reper, borne de hotar pe care le respectam cu o sfințenie inconștientă de copii. Cel mai important dintre ele era popasul de la izvorul pe care toți îl cunoșteam sub numele de Fântâna Popii.

Nu era doar un loc unde ne potoleam setea înainte de arșița amiezii; era locul unde ne adunam forțele și unde planurile de pescuit căpătau contur. Îmi amintesc de apa aceea rece, care părea că țâșnește direct din inima pământului, dăruindu-ne o energie pe care nicio băutură modernă n-o poate egala

Era o liniște deplină la Fântâna Popii, întreruptă doar de clipocitul izvorului și de foșnetul copacilor care îi țineau umbră sau de trecerea trenului pe linia din apropiere. Acolo, în acea siguranță deplină a drumului, simțeam că lumea este a noastră. Nu ne grăbeam, nu ne temeam. Știam că izvorul ne va aștepta și la întoarcere, indiferent dacă veneam cu doboșul plin de pește sau doar cu oboseala unei zile de vară. Acele momente de popas, cu picioarele în praf și palmele pline de apă rece, au fost picăturile de libertate care ne-au clădit spiritul. Ne simțeam ocrotiți de însăși geografia locului, o lume care ne oferea totul — de la apă la aventură — fără să ne ceară nimic în schimb, în afară de bucuria de a fi copii.”

Ceea ce astăzi pare de necrezut pentru un părinte modern este sentimentul de siguranță absolută pe care îl aveam atunci. Nu existau telefoane în buzunare, nu existau sisteme de monitorizare GPS, iar părinții noștri nu stăteau cu inima strânsă la geam. Știau că suntem la baltă, știau că orașul și natura ne sunt prieteni.

Era o lume în care comunitatea veghea invizibil asupra noastră. Ne simțeam în siguranță sub cerul liber, protejați de o bonomie a locului care astăzi s-a diluat sub povara fricilor moderne. Acea liniște de la Șăulești, întreruptă doar de pleoscăitul apei și de glumele noastre copilărești, rămâne pentru mine definiția unei copilării adevărate: o aventură fără supraveghere, dar plină de încredere.

Pescuitul era prima noastră formă de meditație.     Îmi amintesc de zilele petrecute la Balta de la Șăulești. Mergeam acolo cu undițe de trestie, pe care montam cu migală două cârlige.

— „Uită-te la plută, Mircea, nu clipi!” îmi spuneam în gând.

     Și uneori, minunea se întâmpla: pluta se scufunda brusc, iar când trăgeam, aduceam la mal doi pești deodată, zbătându-se argintii în lumina amiezii. Umpleam un doboș mare și fugeam acasă, unde bunica ne aștepta cu tigaia pregătită. Mirosul de pește prăjit în făină de mălai, auriu și crocant, era premiul suprem pentru orele de așteptare sub soare.

Dar pescuitul era și o școală a caracterului. Îmi amintesc de un prieten care stătea lângă mine. Eu prindeam unul după altul, el… nimic. Deși dădeam cu aceeași momeală, în același loc, pluta lui rămânea nemișcată, de parcă peștii făcuseră un pact împotriva lui. După trei ore de tăcere tensionată, a răbufnit:

— „Nu se poate așa ceva! Balta asta e blestemată!” a strigat el, aruncând undița cu totul în mijlocul apei și plecând furios acasă.

N-a mai venit niciodată la pescuit cu mine. Atunci am înțeles că succesul nu ține doar de scule, ci de răbdarea de a accepta că uneori, oricât te-ai strădui, „semnalul” pur și simplu nu prinde.

Măgura Uroiului: Între glorie și ploaia de plumb

Măgura Uroiului era însă marea noastră aventură.        Pentru un copil din Simeria, acel deal vulcanic care domina orizontul era Everestul nostru personal. Urcam pe coastele ei arse de soare cu o voință de fier. Ajunși în vârf, lumea se schimba. Simeria părea un oraș de jucărie, cu trenuri minuscule mișcându-se prin triaj, iar noi, acolo sus, ne simțeam invincibili, aproape de cer.

Dar într-o zi, dealul ne-a arătat fața sa necruțătoare. Eram pe creastă, explorând niște stânci, când am auzit un sunet pe care nu-l voi uita niciodată: un șuierat scurt, urmat de un ecou metalic în piatra de lângă noi.

— „Ce a fost asta?” a întrebat unul dintre prieteni, încremenit.

În secunda următoare, am auzit din nou: fiuuu-poc!

Jos, la baza dealului, soldații de la unitatea militară începuseră exercițiile de tragere cu muniție de război. Noi eram chiar în zona lor de bătaie, pe „creasta țintă”.

— „Jos! Toată lumea la pământ!” am strigat, simțind cum adrenalina îmi inundă venele.

Am coborât acea coastă într-o fugă nebună, lipiți de pământ, cu inima bătând să-mi spargă coastele. În acele clipe de teroare pură, m-am gândit la bunica mea. Ea îmi povestise cum, în timpul războiului, fusese surprinsă de o ploaie de gloanțe din avioanele care mitraliau zona gării. Istoria se repeta într-un mod ironic și sângeros. Am scăpat ca prin minune, ajungând la poalele dealului prăfuiți și tremurând. Atunci am înțeles că libertatea noastră avea limite invizibile și că, uneori, viața te pune la încercare chiar acolo unde te simți cel mai în siguranță.

O mie și una de seri: Cele zece minute de fericire

Seara, când umbrele se lungeau peste parcul din centrul orașului, viața noastră se măsura în zece minute. Nu aveam tablete, nici YouTube. Aveam un program scurt la televizor, „O mie și una de seri”. La ora 19:20, străzile se goleau brusc. Mamele ne strigau de la balcoane sau de la porți:

— „Mirceaaa! Haide, că încep desenele!”

Fugeam cu sufletul la gură, ne aruncam în fața televizoarelor cu lămpi și, timp de zece minute, intram într-o altă lume. Acea porție mică de animație era hrana noastră vizuală pentru întreaga săptămână. După ce se termina, ieșeam înapoi afară și începeam „marea luptă”: daci și romani. Ne fabricam scuturi din funduri de lăzi, săbii din scânduri găsite prin depozite și ne luptam cu o ardoare demnă de marile ecrane. Ne alegeam cu cucuie, cu julituri sângerânde pe genunchi, dar nimeni nu plângea. Eram căliți, eram liberi și, mai presus de toate, eram reali. Ne priveam în ochi, ne certam și ne împăcam fără ecrane intermediare.

Aceasta a fost școala curajului meu. O școală în care am învățat că, dacă vrei să vezi ceva frumos (fie că e un desen animat sau un pește în cârlig), trebuie să știi să aștepți și să lupți pentru cele zece minute de glorie.

NAVETA SPRE STELELE DE CUPRU

 Autogara și gara Simeria, ora 5:30: Ritualul gerului

Dacă universul copilăriei fusese unul al libertății absolute pe malul Streiului, admiterea la Liceul Industrial din Deva, secția electronică, a marcat intrarea mea într-o lume a disciplinei de fier. Tinerețea mea a început să fie măsurată în bătăile ceasului deșteptător și în pașii grăbiți spre Gara Simeria, în întunericul dens al orei cinci dimineața, atunci când aveam ore la liceu de la 7.

Îmi amintesc acele dimineți de iarnă când orașul încă dormea sub pătura de omăt, iar eu pășeam prin zăpada înghețată care scârțâia sub ghete ca un reproș. Autogara era înghețată, iar gara, cu peronul ei luminat slab de becuri galbene, era un furnicar de umbre. Ceferiști care ieșeau din schimb, muncitori care plecau spre combinate și noi, elevii navetiști, cu ghiozdanele grele și fularele ridicate până peste nas.

— „Mircea, ia sandvișul ăsta, bunicuța ți-a pus și un măr,” îmi spunea bunica în prag, în timp ce eu fugeam spre peron.

Trenul apărea din negura depoului ca un balaur de oțel, gâfâind aburi. În vagoane, geamurile erau acoperite de flori de gheață pe interior. Ne înghesuiam unii în alții pentru a ne încălzi, iar drumul de 15 minute până la Deva era timpul nostru de studiu sau de ațipeală furată. Nu existau telefoane în care să ne îngropăm privirea; vorbeam, glumeam sau ne repetam formulele la fizică sub lumina tremurătoare a lămpii din plafon. Când coboram în Gara Deva, aventura nu se termina: mai aveam de parcurs kilometri întregi pe jos sau cu locala până la liceu. Acea navetă zilnică, pe ploaie, soare sau ger, a fost prima mea mare lecție de perseverență: dacă vrei să ajungi la „semnalul” cunoașterii, trebuie să suporți mai întâi „zgomotul” drumului.

Atelierul maistrului Bălătescu

Liceul era o lume a ordinii stricte. Uniforma trebuia să fie impecabilă, matricola cusută pe braț, iar disciplina nu lăsa loc de interpretări. Dar toată oboseala drumului dispărea în clipa în care intram în laboratorul de practică. Acolo ne aștepta maistrul Bălătescu Dezideriu, un om cu o precizie de ceasornicar și o răbdare infinită pentru neîndemânarea noastră de începători.

— „Fiți atenți, băieți,” ne spunea el, ridicând un transformator mic  între degetele sale mari, crăpate de muncă. „Această piesă nu e doar metal și cupru. E sursa aparatului. Dacă nu faceți lipitura curată, cu fludor puțin și colofoniu bun, aparatul va plânge, nu va cânta.”

Mirosul de sacâz ars a devenit pentru mine parfumul reușitei. Stăteam aplecați peste mesele de lemn ticsite cu rezistențe, condensatori și bobine. Învățam să citim schemele electronice ca pe niște hărți ale unei comori ascunse. Când reușeam să asamblez primul meu montaj și vedeam cum un simplu beculeț începe să pâlpâie conform ritmului pe care eu l-am impus, simțeam o putere pe care nicio altă meserie n-o putea oferi. Eram, în sfârșit, micul creator al propriului meu univers electric.

Radioclubul Deva: Alfabetul Morse și poarta spre lume

Dar adevărata mea „catedrală” a tehnicii a fost Radioclubul din Deva, condus de domnul Pantelimon, un vizionar care respira prin radiocomunicații. Acolo, în acea cameră ticsită cu stații de emisie-recepție de origine militară, am descoperit că lumea nu are granițe dacă știi să călătorești pe unde scurte.

Îmi amintesc de orele nesfârșite în care descifram Codul Morse: ti-ti-ta-ta-ti. Sunetele acelea sacadate erau pentru mine o poezie abstractă. Domnul Pantelimon ne învăța nu doar să depanăm radiouri și televizoare, ci să „ascultăm” eterul.

— „Auziți paraziții ăia?” ne întreba el, reglând cu finețe butonul de acord. „Acolo e viața. Printre ei trebuie să găsiți vocea omului care emite de la mii de kilometri.”

Am primit indicativul de radioamator YO2 1767 HD și un caiet de log în care notam cu sfințenie fiecare contact reușit. Când captam pentru prima oară un semnal din altă țară, o emoție unică mă cuprindea. Eram un adolescent din Simeria care, printr-o antenă improvizată și un montaj făcut la Radioclub, reușea să atingă orizonturi la care alții nici nu visau. Radioclubul nu a fost doar o școală de depanare radio-TV; a fost locul unde am învățat că orice aparat care „moare” poate fi readus la viață dacă ai răbdarea să cauți „scurtcircuitul” și priceperea de a-l repara.

 Primul radio reparat: O victorie a luminii

Îmi amintesc și acum ziua în care tatăl unui coleg mi-a adus un radio vechi, o relicvă cu carcasă de lemn care nu mai scosese un sunet de ani de zile. L-am dus acasă, l-am desfăcut pe masa din bucătărie sub privirile curioase ale bunicilor și am început „operația”. Am verificat lămpile, am înlocuit câțiva condensatori „uscați” și am curățat contactele oxidate.

Când am băgat ștecherul în priză, bunicii s-au adunat în jurul meu. Lămpile au început să pâlpâie cu o lumină portocalie, caldă. Un fâșâit ușor a umplut camera, apoi, dintr-odată, vocea crainicului a răsunat clară și puternică.

— „Uite, Mircea, l-ai trezit!” a exclamat bunicul Aurel, bătându-mă pe umăr.

Bucuria de pe fețele lor, surpriza de a vedea cum un obiect inert prinde din nou glas sub mâinile mele, a fost motorul care m-a împins să nu mă opresc niciodată.

În acea perioadă de ucenicie, între naveta obositoare și orele de laborator, s-a născut „omul faptelor”. Am învățat că tehnica nu e doar despre piese, ci despre încrederea pe care oamenii ți-o acordă atunci când îți pun în mâini obiectele lor dragi. Fiecare aparat reparat în anii aceia a fost o „căramidă” la fundația firmei pe care aveam să o clădesc mai târziu în Piața Unirii. Nu mai eram doar un copil care desena o bobină; devenisem cel care știe să o facă să funcționeze.

CUCERITORII CERULUI ȘI REVOLUȚIA COAXIALĂ

 1988: Privind spre sateliți printre stele

Spre sfârșitul anilor '80, Simeria părea un oraș încremenit într-o emisie cenușie. Televiziunea națională se rezuma la două ore de ode și realizări mărețe, dar noi, cei care crescusem cu degetele arse de fludor la Radioclub, știam că deasupra norilor plutește o altă lume. În 1988, împreună cu domnul Viki (Burlacu Victor), am luat o decizie care avea să pară, pentru mulți, o nebunie curată: vom aduce televiziunea prin satelit în casele simerienilor.

Nu existau kit-uri de gata, nu existau manuale de instalare. Existau doar calcule matematice, scheme copiate pe sub mână și o intuiție de detectivi ai undelor. Îmi amintesc nopțile reci pe acoperișurile blocurilor, cu ochii pironiți spre cerul înstelat, căutând nu constelații, ci acele puncte fixe de pe orbită care purtau semnalul libertății.

Când am montat prima antenă parabolică improvizată, inima îmi bătea mai tare decât orice impuls electric.

— „Mircea, rotește încă un milimetru spre est... mai puțin... stop!” striga Viki de jos.

Și dintr-odată, pe ecranul micului televizor portabil, puricii au dispărut. Imaginea a apărut cristal, în culori vibrante, dintr-o lume despre care doar citisem. Era momentul nostru de victorie asupra tăcerii impuse. Simerienii se opreau în stradă, privind cu gura căscată „ligheanele” albe de pe blocuri, simțind că o nouă eră, a informației fără granițe, tocmai aterizase în orașul lor.

 1990: Telesim și nașterea unei rețele de gherilă

Când s-au deschis porțile libertății în 1990, nu am stat pe gânduri. Am fondat Telesim, prima firmă care avea să „cableze” sufletul orașului. Era o perioadă de efervescență febrilă, aproape haotică. Nu aveam acces la tehnologie de import, așa că am transformat masa mea de lucru într-o mică fabrică. Fabricam manual distribuitoarele de semnal, decodoarele și amplificatoarele, împletind firele cu o precizie de chirurg.

Eram „vânătorii de semnal”. Ne cățăram pe stâlpii de beton, trăgeam kilometri de cablu coaxial peste străzi și prin grădini, adesea în condiții improvizate. Îmi amintesc marea bătălie cu paraziții: orice contact imperfect, orice liță care atingea masa, putea distruge imaginea pe o scară întreagă de bloc. Navigam prin această „junglă a undelor” cu o scăriță în spate și un clește în mână, fiind mereu în alertă.

— „Nenea cu televizorul! Când vin desenele?” mă strigau copiii de la balcoane când mă vedeau.

Pentru ei, eu nu eram un tehnician, ci un mag care aducea „O mie și una de seri” într-o variantă extinsă, colorată și nesfârșită. Pentru adulți, eram cel care le aducea fereastra prin care vedeau, pentru prima oară, cum arată viața dincolo de graniță.

Electrounivers: Kilometrul Zero al progresului

Succesul Telesim a cerut o casă nouă, un punct de sprijin pentru toată această explozie tehnologică. Așa s-a născut Electrounivers, în inima simbolică a Simeriei: Piața Unirii, blocul 6. Acolo am deschis in anul 2001 primul depozit en-gros de electrotehnice. Nu mai eram doar cei care trăgeau fire; devenisem furnizorii de progres pentru tot județul Hunedoara.

Îmi amintesc camioanele care descărcau marfă de la IPEE Electroargeș, Electromureș sau Tehnoton Iași. Piața Unirii forfota de oameni veniți din orașele vecine după piese rare, televizoare noi sau aparate electrocasnice care începeau să umple bucătăriile simerienilor. În paralel, am deschis videoteca de la Cinematograf, un loc care mirosea a popcorn și a plastic de casete VHS. Oamenii veneau cu respect, ca la o bibliotecă sacră, să împrumute „lumea” pe o bandă magnetică.

 Angela: Ancora mea în furtuna tehnologică

În tot acest vârtej de antene, contracte și depanări, am avut un noroc imens: o am alături pe Angela, soția mea. Ea a fost cea care a înțeles că pasiunea mea nu e doar un job, ci o misiune. În timp ce eu eram pe acoperișuri, ea era cea care ținea echilibrul acasă și în acte, fiind partenera mea egală în fiecare risc asumat.

— „Mircea, ai grijă pe scară, e gheață!” îmi spunea ea, dar mă lăsa să plec, știind că nu mă pot liniști până când ultimul abonat nu are semnalul curat.

Împreună am construit nu doar o firmă, ci o reputație. În Simeria, numele Rot a devenit sinonim cu cuvântul dat și cu lucrul bine făcut. Am greșit, am învățat, am investit tot ce aveam în tehnologie, dar niciodată nu ne-am vândut principiile. Am ales să rămânem aici, în orașul nostru, să demonstrăm că poți face performanță europeană pornind de la o masă de depanare radio-TV dintr-un bloc din Piața Unirii.

Eram pionieri într-o lume care se schimba sub ochii noștri. De la prima antenă parabolică montată cu frică în '88, la rețeaua care acoperea jumătate de oraș în '95, drumul a fost unul de sacrificiu, dar și de o satisfacție imensă. Nu mai desenam doar un om cu o bobină; acum, bobina mea era însăși rețeaua care ținea Simeria conectată la pulsul planetei.

 

ÎNTRE ARENA CETĂȚII ȘI ORIZONTUL DIGITAL

 2012: „Scurtcircuitul” din Primărie

După decenii în care conectasem mii de televizoare și radio-uri, în anul 2012 am simțit că orașul meu, Simeria, suferea de o altfel de defecțiune. Nu era o problemă de semnal tehnic, ci una de comunicare între cei care decideau și cei care trăiau aici. Am fost ales să intru în Consiliul Local, apoi am optat să fiu independent, o postură rară și grea, într-o lume dominată de „găști” politice și interese de grup.

Nu am intrat acolo pentru a purta un costum sau pentru a primi aplauze. Am intrat cu mentalitatea de electronist: dacă ceva nu funcționează, trebuie să cauți piesa defectă și să o schimbi.

— „Domnule Rot, de ce puneți atâtea întrebări?” mă întrebau adesea colegii de consiliu, iritați de prezența mea „incomodă”.

— „Pentru că simerienii au dreptul să știe pe ce se duc banii lor!” le răspundeam, cerând constant transparență.

Am văzut cum proiectele treceau fără dezbatere, cum deciziile se luau în spatele ușilor închise și cum vocea cetățeanului se pierdea în zgomotul de fond al birocrației. Am fost vocea celor care gândeau, dar nu aveau curajul să spună. Am transmis problemele direct primarului, am cerut socoteală publică și deși uneori m-am simțit ca un don Quijote luptând cu morile de vânt, am simțit o satisfacție imensă când am văzut că, datorită insistenței mele civice, primăria a început să fie mai receptivă. Acei patru ani (2012–2016) au fost „vânătoarea mea de semnal” social: am luptat pentru claritate într-o lume plină de paraziți politici.

Piața Unirii: Observatorul timpului meu

Astăzi, sediul firmei mele din Piața Unirii bl.6 este mai mult decât un birou.

Este locul unde, privind pe fereastră, văd grădinița unde am fost copil, blocurile pe care le-am cablat în tinerețe și oamenii cu care am crescut. Aici, alături de Angela, am transformat consultanța într-o formă de respect pentru vecinătate.

De la administrarea asociațiilor de proprietari — unde am reușit să pun ordine și să reactivez respectul pentru lege — până la sprijinul oferit micilor întreprinzători, misiunea mea a rămas aceeași: să pun oamenii în legătură cu normalitatea.

— „Mircea, uite cum s-a schimbat piața!” îmi spune uneori soția mea, privind forfota de afară.

Și are dreptate. Lumea s-a grăbit, tehnologia a devenit rece, dar noi am ales să rămânem calzi, să oferim un sfat corect și o mână întinsă, așa cum bunicul meu primar o făcea în anii '60, mergând la pas prin oraș.

 Ghidul Digital: Ultima frontieră a pionieratului

Tehnologia a făcut saltul de la lămpile de televizor la inteligența artificială, dar eu nu am rămas în urmă. Am ales să devin „Ghidul Digital Local” al Simeriei. De ce? Pentru că văd tineri care, deși au internetul în buzunar, nu mai știu să asculte susurul Mureșului sau să vadă frumusețea unui platan din Parcul Dendrologic.

Folosesc uneltele digitale pentru a onora trecutul.      

Promovez Gara noastră istorică, Măgura Uroiului și tradițiile locale pe platformele moderne, încercând să fiu o punte între generația care a construit cu ciocanul și cea care construiește cu „click-ul”. Este forma mea de a mulțumi acestui oraș care m-a format, oferindu-i o voce în lumea globală, așa cum toboșarul bunicului meu îi dădea o voce pe străzile prăfuite de demult.

 Epilog: O lacrimă pentru Simeria din suflet

Când scriu aceste rânduri de final, o lacrimă îmi umezește ochii instantaneu.

Nu este o lacrimă de tristețe, ci una de recunoștință profundă. Mă gândesc la bunicii mei, Maria și Aurel Mariș, care m-au învățat demnitatea. Mă gândesc la maistrul Bălătescu și la domnul Pantelimon, care mi-au pus în mână prima bobină și primul cod Morse.

Simeria este mai mult decât un oraș; este povestea vieții mele. Este locul unde am greșit, am iubit, am construit și unde am rămas demn, chiar și când a fost greu. Această carte nu este despre orgoliul lui Mircea Rot, ci despre mărturia unui om care a iubit fiecare fir tras pe stâlp și fiecare suflet întâlnit în cale.

Scriu pentru ca tinerii de azi să știe că poți rămâne cinstit fără să te vinzi, că poți face performanță fără aplauze și că fericirea se găsește în „banii adevărați” câștigați prin muncă, nu prin cerșit.

Poate că toboșarul orașului nu mai strigă la colț de stradă, dar sper ca vocea mea, așezată în aceste pagini, să bată în toba memoriei voastre. Scriu ca să nu se uite. Scriu pentru ca Simeria din sufletul meu să trăiască mai departe, ca un semnal curat, transmis cu dragoste către viitor.

Acest text face parte din proiectul „Povestea orașului meu – Simeria”.

   Dacă ar fi să spun foarte simplu ce am încercat să fac, aș spune așa: am luat fragmentele risipite ale trecutului și am încercat să le redau respirația.

Proiect: Povestea orașului meu – Simeria

Drept de autor: Rot Mircea Cristian © Telesim Media